Dacă vrei să-ți linişteşti propria conştiință, las-o încărcată.

Încă stau aici, îmbrățişată de zăpadă, fulgi de nea şi de frig. Pădurea s-a ascuns sub perfecta pătură albă şi tace.
Tac şi eu, deoarece supărarea, dezamăgirea şi speranța m-au distrus. Perfecțiunea pe care mi-o doresc atât de mult mi-a adus doar eşecuri de care mi-e ruşine. Am crezut în zborul meu spre ideal, dar mi-am frânt aripile. Acum sunt prea obosită psihic. Prea obosită să mai alung toate gândurile negre. Prefer să-mi las conştiința murdară şi în întuneric. Am aspirat la perfecțiune, iar acum zac cu luminile stinse, într-o mocirlă. Mă urăsc pe mine, pe conştiința mea şi miile de gânduri... Prea multă mizerie, încât prefer să las totul aşa. Dacă vrei să-ți linişteşti propria conştiință, las-o încărcată.
Ştiu că-mi face rău să mă tot gândesc la trecut, dar mereu îmi amintesc de tot ceea ce s-a întâmplat.
Privesc în jur.
Pădurea este ascunsă sub zăpadă, ascunsă sunt şi eu, dar de propriile eşecuri. Cred că e cazul să aştept şi eu primăvara şi să las totul să treacă...

"J'ai tout donné pour rien. "

Şi vine ziua când vrei să evadezi definitiv din lumea, care odată parcă era a ta.
M-am săturat să privesc oamenii, care sunt incapabili de a nu dori adevărul şi fericirea, care nu dau doi bani mai pe nimic, dar îşi pun o mie de dorințe pe secundă. Oameni care sunt primii în goana lor spre absolut. Iar eu simt  că înnebunesc printre ei.
Lumea  în care m-am născut şi am crescut este omogenă, bazată pe aceleaşi principii şi idei, şi brusc realizez că doar eu sunt total diferită, că vreau cu totul altceva şi îmi dau seama că lupta mea este inutilă... Nu am aceleaşi ideal. Aşa că, am încercat să îi înțeleg, dar simțeam că stilul lor mă tâmpea şi astfel, am încercat să nu-mi mai bat capul cu toți. Apoi am crezut că educația va aduce o soluție şi pentru mine, dar în final, am realizat că nu are nicio valoare. Cu toții se bazează pe alte arme secrete, educația rămănând ceva abstract pentru specia umană. De pildă, şi copilul străzii care nu şi-a petrecut nicio zi din viața lui la şcoală sau citind o carte, tot are o mentalitate care te dă jos din picioare. Aşa că am hotărât să plec, să rătăcesc prin necunoscut, care este la fel de asemănător cu cunoscutul pe care l-am lăsat în urmă.
Rătăcind, am auzit aceleaşi cuvinte: "Am dat totul pentru nimic. " , cuvinte care au devenit un fel de fluturaş pentru mine şi pentru alții.

Ce ne-a unit?

Speranța, durerea uitată şi visele în legătură cu viitorul...

Cum de nu se revarsă mare?

Într-una din zile, mă plimbam cu mama de mână, pe plajă. Aveam nouă ani şi eram atât de entuziasmată că sunt la mare. Simțeam că mă pierd în albastrul acela imens. Dacă închideam un ochi cerul şi marea se uneau şi formau un tot, un tot atât de albastru, atât de de senin, de clar. Plaja era plină de scoici, de care mă împiedicam  la fiecare pas, aşa că mi-am adoptat mersul de domnişoară cochetă. Dorința de a face ca totul să fie perfect, ca prima mea dată când văd marea să rămână o amintire plăcută mă face să mă întreb dacă mama a observat mersul meu disgrațios şi bag de seamă că ceva îi distrage atenția aşa că o strig:
-Mamă!
-Da, scumpo.
-La ce te gândeşti?
-Că sunt foarte norocoasă că suntem amândouă aici şi că locul e cu adevărat minunat.
-Doar la atât?
-Da.
-Minți!
Nu ştiu ce m-a apucase atunci, dar ştiam că mă minte, chiar dacă am doar nouă ani, nu eram o proastă, simțeam la fel de bine ca orişicine că era ceva neînregulă cu ea. Dar eu eram prea copil pentru gândurile ei. Şi de atunci mă întreb dacă voi rămâne mereu un copil pentru ceea ce gândeşte şi pentru ceea ce simte.
Noi două eram la fel ca marea şi cerul, formăm un tot, dar unul care ține de sânge, de asemănare.
Dar pe cât sunt de asemănătoare, pe atât sunt atât de diferite. Dau impresia că formează un tot, dar niciodată nu vor avea un punct comun. Şi deodată mă gândesc cum ar fi dacă marea s-ar revărsa... Ar putea să se unească cu albastrul cerului?
În sfârsit, mă simțeam mai copil decât eram şi aş fi vrut să pun o mie de întrebări, dar nu aveam suficientă energie. Mă gândeam la o groază de lucruri şi îmi doream ca atunci când voi fi mare să fiu puternică, să lupt ca să nu mă înec, chiar dacă țărmul va fi sigur, eu voi lupta cu valurile, singură sau... Singură. Orice s-ar întâmpla.

"În infern, fiecare cu destinul lui." (Gao Xingjian)

Ştiu că odată ce marea se va schimba nu va mai fi la fel cum era... Nu voi mai fi ceea ce eram...

"See no more"

 

Ajungi la un moment dat când  viața ta ajunge să fie prizonieră în mâinile cui nu trebuie.
Te transformi într-un deținut, închis în ultimul loc existent vreo dată. Stai închis fără apă, mâncare, soare, în propria duhoare, fără să vezi vreo lumină.
Te sperii, înnebuneşti. Apoi te trezeşti că studiezi întunericul. Cei patru pereți care la început te sufocau, brusc parcă dispar şi realizezi că mai ai o speranță. Şi primul gând e să fugi din locul ăla cât mai repede cu putință. Iar celălalt gând,  moartea. Dacă nu reuşesti aştepți ziua în care puterile te vor lăsa şi vei  pleca cu conştiința împăcată.
Fuga sau moartea?

P.A.R.I.S.

Ştiu cum eşti tu şi cum sunt eu.
Ştiu că tot ce e frumos înseamnă sacrificiu, teamă, sentimente... Lista poate continua. Dar mi-am dat seama că nu totul e etern, chiar dacă ne-am uni viețile, chiar dacă deținem cele mai sincere sentimente, chiar dacă ne-am crescut unul pe altul. Şi cu toate acestea nu suntem un noi, ci un tu şi un eu. Chiar dacă sufletele noastre tânjesc unul după celălalt, noi suntem bine, trăim prezentul şi  ne bucurăm de micile victorii.
Recunosc că am reuşit să-mi aglomerez timpul, încât nu am timp să mă mai gândesc şi la eul meu şi la alte lucruri, persoane sau la tine.
Timpul a trecut, m-am transformat în ceea ce nu credeam că vreodată o să ajung aşa.
Golurile, temerile încă sunt acolo, chiar dacă mi-am dorit şi am încercat să le înfrunt, nu au avut bun rezultat asemănător cu cel care trebuia obținut, de aceea am învățat să fug. Mereu în mintea mea va fi o voce care va striga să fug.
Nu fug, fiindcă îmi este teamă, ci de faptul că atunci când oferi absolut totul oamenii au un fel de trac şi dispar de pe scenă, lăsând în urma lor o groază de întrebări. Mi s-a întâmplat de multe ori, dar cu tine am crezut că va fi altfel. Diferit. Nimic nu e etern. Fiecare sentiment are o anumită intensitate într-un moment, iar apoi vin întrebările care ne duc la rădăcina lucrurilor.

Înțelegi, de aceea sunt aşa. Prefer un Pa, Adio! Refuz Iubirea Surdă.

La mulți ani, Mihaela!

 

Începând de azi, ceasul al optsprezecelea a început să ticăie. A optsprezecea țigară, a optsprezecelea glonț, al optsprezecelea vis.
Totul a început aşa de repede, încât nu simt în totalitate fumul, durerea şi realitatea. A fost, dar parcă nu a fost...
Sunt momente când simt că toți anii atârnă atât de greu. De la vârsta de 17 ani am învățat viața de stradă.
Aceleaşi lucruri clişeice: aşteptări prea mari de la oamenii din jur, gustul dezamăgirii şi stresul, manifestat în mod diferit.
Dar toate acestea nu au gustul plăcut al ciocolatei amărui. De aceea sunt prea puțini care obişniesc să deguste.
Multe clacări care spulberă unele vise şi care dau naştere altor ambiții. Labirinte de sentimente, de principii, de idei, de vise şi de eşecuri, care închid sufletul dintr-un corp, ca într-o închisoare. Involuție, infinit şi neant.

"Fiecare este făuritorul proprie sorți."

Deseori ne întrebăm ce scop avem în viață. Ştim că realizarea acestuia preîntâmpină atât dificultăți, cât şi glorii.
Faptul că scopul nostru nu coincide cu marea majoritate nu înseamnă încheierea definitivă a existenței, dimpotrivă viața oferă soluții de ieşire.
Suntem oameni destinați şi supuşi greşelii, de aceea eu mi-am clădit propriul meu scop în funcție de cenuşa existențială, de ultima fărâmă de demnitate şi vise.
Nu-mi pasă că sunt catalogată drept o femeie fără speranță în viață, dar mereu am obținut ceea ce am vrut când şi cât am dorit, prin propriile puteri. Nu m-am plâns nimănui, pentru că am simțit că nu sunt înțeleasă.
Înțelegi atunci când respecți şi nu judeci. Şi în momentul în care ai fost supus aceleaşi greşeli.
Viața îți dă şansa să visezi şi să-ți clădeşti un scop în funcție de manifestările "gingaşe şi frumoase" ale lumii.
Nu am cunoscut rozul vieții, ci dimpotrivă m-am rătăcit printre nuanțele de gri, deci înțelege-mă!

Hai să uităm!

Azi, vreau să simt că mă atingi la fel cum o fac picăturile de ploaie.

Fereastra de la care privesc cerul aş vrea să fie un portal spre tine.

Dar se pare că visele se sparg şi rămân doar amintiri deja uitate. Totul e ca un apus, după care vă rămâne doar întunericul. Teama. Necunoscutul. Şi resentimente.

Aş vrea să spun mai multe, dar mă limitez, am făcut-o de atâtea ori, încât simt că mă repet. Nu vreau să devin o nebună tot gândindu-mă la tine şi iubirea nemuritoare din privirile noastre. Totul a fost ca o iluzie. Ca un moment de magie, de la un spectacol... ca oricare altul... cu acelaşi final, doar aplauze.

P.F. (2)

Am înțeles  că eu şi tu nu există şi am luat decizia de a-mi potoli sentimentele, visele şi speranțele. Am turnat apa rece cu care m-am îmbătat de atâtea ori peste focul inimii, dar se pare că focul  nu e stins în totalitate. Am acceptat asta.
Când simt că flăcările sunt pe cale să se extindă iar ies la o plimbare lungă, indiferent de vreme. Am început să urăsc soarele si să-mi placă zilele mohorâte şi ploioase. Iată o performanță!
Credeam că dacă fug, că dacă îmi voi schimba viața voi putea uita,  dar am omis schimbarea ce vine de acolo, din interior.
Nu reuşesc să înțeleg de ce mai eşti în mintea mea la toate încercările mele de a te uita. M-am săturat să mă gândesc la ce ai spune; la ce ai face, etc. Şi chiar dacă nu eşti cu mine, am grijă să te aduc în mintea mea şi în gânduri.
Nici inima nu poate înțelege cum poți să fii acolo, în mintea mea?
Cu inima praf, cu gândurile pline de tine, cred că am dreptul să te trimit în pustiu şi să-mi ocup timpul cu foarte multă muncă. Aşa voi reuşi să-mi ocup mintea cu ceva şi să încep ceva nou sau să dau un alt sens la ceea ce fac, decât să mă întreb de ce mai eşti în mintea mea.
Mi s-a spus că merit mai mult, dar ştiu că trebuie să lupt pentru acel cineva care nu se mulțumește doar să fie în mintea mea. Nu vreau doar o hologramă. Vreau să trăiesc în realitate!

P.S. Aş vrea să-mi reamintesc că mi-am ținut promisiunile şi fără "îți promit" şi am reuşit!

P.F. (1)

Mereu mă gândesc la noi doi şi nu ştiu ce  să spun ce suntem noi, pe ce drum mergeam... De aceea mă întreb ce e de făcut? Să am răbdare, timpul va aduce surprize, la un moment dat. Să îl las pe el să aleagă? Niciodată nu m-am gândit  că voi ajunge aşa.

În sfârşit asta a fost marea mea poveste de dragoste, îmi doream ca el să fie numai al meu, să avem aceleaşi sentimente şi vise, dar de fiecare dată am simțit numai dezamăgire. M-am obişnuit să îl privesc cu alte femei, evitându-mă, ca apoi să mă urăsc pe mine, să-mi doresc să-i scot ochii, pentru că niciodată nu observa privirea mea asupra lui. Trist...

Dacă ar fi ştiut că ori de câte ori închideam ochii, îl visam, iar a doua zi aşteptam la o minune. Iluzii...

Mereu am fugit din calea lui ori de câte ori era cu altcineva, numai ca să nu-mi mai fac inimă rea. Şi cu ce m-a ajutat? 

Cu nimic...

Aş vrea să îl uit, dar este atât de dificil, deoarece mai mereu trebuie ca un tip să îmi amintească de el. Mă simt atât de oribil. 

Chiar dacă m-am îmbătat de fiecare dată cu apă rece, inima mea nu vrea să înțeleagă că nu va primi ceea ce ea dă. Sau poate că dau prea mult şi aspir la prea puțin...

Atunci spune-mi cu ce greşesc?

Doar afară plouă?

Îmi este atât de greu să cred că am pierdut. Eu plâng, iar tu îți etalezi zâmbetul. 

Am înțeles că nu pot fi cea mai bună  alegere mereu şi pentru oricine, dar mi-am dorit asta atât de mult şi am încercat de fiecare dată se dau tot ce e mai bun din mine. Şi am ajuns aici... 

Aş vrea să ştiu unde am greşit ca să doară, încât să mi te scot din cap şi apoi să-mi pot trăi viața după bunul plac, fără să-mi pese de ce spun cei din jur, atâta cât eu mă simt bine.

De ar fi aşa de uşor, simt că e datoria mea să joc în continuare, până când timpul va decide. M-am hotărât să mă las târâtă în noroi, nu mă ating acele cuvinte, pentru că sunt sătulă de aceleaşi replici. De faptul că au fost numai speranțe moarte. 

Din tot ceea ce am trăit, am rămas cu fantoma unui trecut, care atunci îl adoram şi îmi doream că fiecare clipă să fie o eternitate, dar acum când rănile sunt deschise clipa mi se pare o eternitate şi aş vrea să dau timpul înapoi să repar totul.

Ploaia  îmi bate în geam şi intensifică starea de tristețe, pe care am capturat-o în mine şi desenez fețe fericite pe sticla geamului de la mansardă...

"trebuie să fii tu"

Am crezut că dacă mi-am propus să te uit am să și reușesc.

Sunt momente când aș vrea să alerg în  brațele cuiva și aș vrea să mă simt în siguranță, dar știu că oricât de mult aș vrea să fii tu, nu e. Noi  ne iubim, dar de la distanță, tânjim, ne imaginăm și depășim momentul ca și cum ne-am rătăcit într-un labirint. Și trec și afurisitele astea de zile. M-am obișnuit să mă amăgesc, știu cât de mult doare adevărul, speranța doare mai tare ca durerea, dar cu toate acestea iubirea e încă în inima mea. Cum să o scot? Cum să o gonesc? De ce oare nu-și folosește și ea creierul niciodată? Aș vrea să treacă... Doar aș vrea...

Îmi doresc cu disperare să simt măcar o dată fericirea, acele zile senine când simțeam că zbor, că eram în al nouălea cer. Dar eu încă rătăcesc prin tristețe. M-am săturat de filosofii, de preziceri și de destin. De tot.

În ce moment viața mea s-a schimbat? De ce îmi dau seama de abia acum? 

Sunt foarte dezamăgită și singurul lucru după care tânjesc este singurătatea, vreau să mă gândesc din nou și iar din nou de tot, vreau să uit tot, vreau să înțeleg, vreau să fiu vechea eu. Dar cum poți să fii tot tu cea care ai fost după un șir lung de dezamăgiri și nereușite? Nu sunt chiar așa de optimistă și de curajoasă. Pierd tot ce am și ce iubesc se află departe de mine.

Mult noroc, mie! 

"Durere. Neîncredere. Teamă. Speranța. "

Chiar credeam că tipul cu părul negru şi ochii căprui va fi eroul din viața mea, iubirea  vieții mele. Dar m-am înşelat...
Sunt momente când aş vrea să îl văd, să-mi  zâmbească cu acelaşi zâmbet inocent, să-mi rostească numele şi mult mai mult de atât, dar nu se poate. Speranța ucide, până şi durerea îți mai acordă o şansă.
Aş vrea să dau timpul înapoi şi să-l prind de mine. Eroul meu se transformă în broscoiul urât. Nu mai e acelaşi Făt-Frumos şi cu un cal alb, e el. Doar el. 
Aş avea să-i spun, să-i reproşez atât de mult, dar mă pot limita doar la tăcere, el e cu altcineva, iar eu cu gândul la el. Ce triunghi jalnic!
Logic, cea penibilă sunt eu, simt ceva pentru cineva care nu dă nici doi bani pe mine, pe ce gândesc eu, cine ştie poate că nici numele nu mi-l mai ştie. 
Nu sunt geloasă pe iubita lui, am înțeles de la bun început că eu şi el nu vom avea nimic din diverse motive şi din respect pentru mine, fiind femeie, ca şi ea, nu mi-ar plăcea să sufăr pentru greşelile lui din trecut, să ne afecteze relația.
Înțeleg că nici mie nu mi-ar plăcea această situație. E evident că el a ales din punctul lui de vedere.
Mă plimb prin mansardă şi îmi dau seama că ne cunoaştem de un an şi partea cea mai amuzantă e că atunci când vorbeam prin mesaje ne certam de fiecare dată, când ne stăteam față în față nu vorbeam mai deloc. Cred era mai fain să privim. De aceea e mai bine să privesc spre viitor.
Îți doresc tot ce mai bun şi nu îți doresc să ai aceeaşi experiență asemănătoare cu a mea, crede-mă e foarte ciudat. Numai bine!

P.S.: nu există eroi.

Refugiul

Sunt zile când aș vrea să stau în pat, protejată de păturica mea magică. Nu doresc să ies din micul meu paradis,în schimbul, privirilor încruntate sau supărate ale oamenilor de pe stradă, a ocheadelor aruncate de la bărbați sau femei, acum se practică indiferent de gen. Asta e nimica toată pe lângă poveștile în care ești băgat cu forța și unde mai pui că faci lucruri la care nici nu te-ai fi gândit, ei bine poveștile acelea minunate sunt bârfele persoanelor care te iubesc și îți poartă o stimă cât casa. Cam așa ar fi o dimineață frumoasă, la o ceașcă de cafea. 

Viața merge mai departe...

Mă plimb prin pădure, verdele ei te relaxează și îți dă energie, azi poate fi ultima plimbare, vacanța s-a terminat. Trebuie să mă întorc în junglă. Mi-am încărcat bateriile, Am meditat destul și e timpul  să mă întorc, din păcate, însă. 

Ies din pădure și merg spre lac, îmi amintesc de prima zi aici, lacul era plin de flori de nufăr. Era minunat. Acum e ca o oglindă în care cerul se reflectă.

Cerul senin odinioară, acum e străbătut de stoluri de păsări. Norii pufoși au mai dispărut. Numai pădurea îți mai păstrează verdele... 

Ajung la căsuță și primul lucru pe care îl văd de la intrare sunt valizele, pe care le-am pregătit aseară. Sinceră să fiu nu mi-aș dori să părăsesc locul acesta, chiar m-am simțit acasă și în siguranță, oriunde aș fi mers. 

Îmi este dor și de viața mea de dinainte de a veni aici, dar în locul acesta minunat, m-am regăsit, m-am descoperit, am avut timp să fac lucruri, pe care doar mi le doream și la care doar visam. Tot aici mi-am dat seama că trebuie să am mai multă grijă de mine, nimeni nu o va face mai bine ca mine. Am reușit să uit, mă rog,  am acceptat ce a fost, mi-am recunoscut vina. Am învățat  că viața poate fi frumoasă, dacă știi într-adevăr să te bucuri de ea. Urc în mansardă, îmi este foarte greu să părăsesc camera asta, e ca și cum  aș lăsa o bucată din mine aici. A fost singurul loc al casei unde mi-am petrecut tot timpul și sincer nu m-am plictisit niciodată, adesea descopeream câte ceva care mă uimea.

Las locul care m-a vrăjit toamnei. Ea îl va face frumos, mansarda mereu va fi alintată cu ploi reci și apusuri magice, pădurea și lacul vor rămâne în tăcere și printre pete de culoare, iar eu mă voi bucura de toamnă într-un alt loc, numit tot acasă.

"Fiecare om trebuie să își găsească timp, să se așeze și să privească căderea frunzelor." Elizabeth Lawrence

Timpul trece și-mi face o mare surpriză... Vine toamna! De abia aștept!

Toamna este specială pentru sufletul meu. Mă simt ca un copil, de fiecare dată când e toamnă, fiindcă mă bucur de fiecare zi de toamnă. De soare, care la început e puternic , dar apoi își pierde din putere, de cârduri de păsări, de ploile reci, de curcubeul de frunze ce cad pretutindeni.

Toamna sunt cele mai sincere iubiri. Atunci iubesc cu maximă intensitate și totul se risipește odată cu sfârșitul toamnei.

Toamna mă simt mai liberă, mai frumoasă, mai specială.

Tot toamna găsesc cele mai bune cărți pe rafturile bibliotecii din oraș.

Toamna pentru mine e zâna bună care aduce minuni și o groază de cadouri pentru sufletul meu. De aceea mă bucur atât de mult, ca apoi să vină iarna, care îngheață această amintire dulce. Primăvara readuce culoarea naturii și parfum de flori de tei, iar vara mă gândesc cum să grăbesc timpul să treacă mai repede...

Dar, în sfârșit a trecut!

În inima pădurii

Astăzi stau în mansardă și plâng. Pur și simplu m-am săturat de ceea ce se întâmplă.

Oamenii s-au învățat doar să domine, îngropând de tot ceea ce ai tu mai bun. Sincer acum, numai persoanele dominat de prostie, incapabile de a-și îndeplini visele procedează astfel. Îi înțeleg, gelozia le întunecă  mințile și recurg la manipulare, mai apoi la dominare, jucând un rol dublu: cel de înger în fața persoanei dominante și de demon, în viziunea lor. De aceea nu vă lăsați dominați de tot, nu acceptați să ajutați la construirea propriei închisori. Trebuie să înțeleagă că și noi trebuie să ne trăim visele, eșecurile și succesele. Și mai presus de toate libertatea pe care ți-o oferi.

Oamenii vin și pleacă! Vin cu mâinile în buzunar și pleacă la fel cum vin. Dar cu toate acestea îți pui sentimentele și viața pe tavă, crezând că a venit o minune în viața ta, în loc să te gândești la impolitețea persoanei care vine cu mâinile în buzunar și încă și le păstrează ascunse, acolo unde e cald. Tu de ce  să nu răspunzi cu indiferență? Pentru că nu poți să rămâi un tablou pentru persoana aceea, pentru că tânjești la visul de a împărți totul?

Oamenii mint. Sinceritatea e tot mai rară, Până și minciunile se transformă în adevăr în mințile murdare. Dar tânjesc la iertare și la o viață fără remușcări.

Îmi șterg lacrimile, deoarece persoanele care  sunt alături de mine necondiționat nu și-ar dori să știe că plâng pentru cei slabi. E suficient să ai câteva umere.

Ies să mă plimb. Merg prin pădure și simt cum răcoarea îmi înțeapă corpul. Obosită mă sprijin de trunchiul unui copac. Expir și inspir. Aerul e atât de rece, încât simt că plămânii sunt blocați. Această durere mă face iar să plâng. Nu știam că sunt atât de sensibilă... Mă ambiționez, o iau ușor, încerc să respir ușor, fără grabă, cu porții mici de aer. Îmi revin, durerea se diminuează repede și mă simt mult mai bine.

Îmi dau seama că la fel am procedat și cu persoanele care mi-au făcut rău, m-am panicat, m-am frământat și am plâns, în loc să-mi mențin echilibrul. Nu depind de nimeni, eu sunt cea care și-a ghidat viața și la fel ca până acum, am reușit și singură, numai că am avut nevoie de lumina din înăuntrul meu, care să-mi redea încrederea în mine. 

Acum că am aprins scânteia simt că o plimbare pe lângă lac mi-ar prinde bine, lăsând această experiență ascunsă în trunchiurile copacilor și răcoarea pădurii.

Răul unora

Știi ori de câte ori mă gândesc la copilăria mea îmi amintesc mereu de aceeași privire plină de venin, de ranchiună.

Minciuna pentru tine este cel mai bun antidot pentru a trăi. Nu știi ce e aia viață, fericirea, iubirea, împărtășirea sentimentelor, deoarece tu nu ai trăit în această atmosferă, te-ai lăsat manipulat de prima persoană pe care ai văzut-o când ai deschis ochii. Și aceleași taine ni le împărtășești și nouă astăzi, cu tupeu, cu urlete, cu amenințări inutile, fiindcă nu îmi e teamă deloc de tine, pot spune că-mi inspiri foarte multă milă.

Ce este omul nostru?

Ți-ai pierdut mințile, pentru că scutul tău e inutil. Dumnezeu are grijă de noi, spre deosebire de tine.

Mereu Lui i-am cerut, seară de seară ca ruga mea să se realizeze, când eram singură ridicam ochii spre cer sau Ii mulțumeam că e lângă mine, ori de câte ori mă rugam.

Nu am ce să-ți reproșez, deoarece nu mi te pot imagina o persoană care are ce să arate celorlalți, nu ai pilde.

Nu știu dacă te urăsc, dar aș irosi timpul făcând-o, pentru că știu că nu-ți pasă și știu că nu așa, te prefaci indiferent, iar acest comportament nu face cinste nimănui.

Din toate lacrimile pe care le-am vărsat, toate căderile nervoase pot să deosebesc de la prima vedere ceea  ce e bun și ce e rău, iar tu îmi faci rău...

3MSC

De cele mai multe ori ne întrebam de ce iubim. Cred că e firesc să ne întrebam, dar problema e că nu găsim răspunsuri. Credem că asta e menirea omului de a-şi respecta astfel ciclul. 

Iubirea ne ridică trei metri deasupra cerului, iar apoi ne izbeşte de pământ forța gravitațională.

Iubirea e o enigmă pentru cei care nu se cunosc pe ei însăşi.

Iubirea e o pedeapsă pentru maniacii egoişti.

Iubirea e pretutindeni! Dar nu observăm, suntem preocupați de viciile noastre.

Iubirea poate însemna: să asculți persoana de lângă tine aşa cum ai asculta melodia preferată.

Iubirea îți educă limbajul atunci când vine vorba de fostul sau fosta. Nu poți să-ți jicneşti iubita după tot ce a fost între voi. "Tâmpita" sau "curva" nu te-a ținut lângă ea, pentru că ştia că nu e predestinată ție. Nu şi-a dorit ca iubirea ta să se transforme în ură. Iubirea te învață că nu tot ce iubeşti poate fi sub posesia ta.

Iubirea reprezintă incapacitatea omului de a trăi singur. Nu poate sta veşnic pe marea singurătății, deoarece furtunile îl obligă să naufragieze la mal. Pe un loc stabil, unde regăseşte ceea ce lui îi lipseşte. Iubirea...

" mâncăm tot din farfurie "

Suntem femei şi dorim să se cunoască şi drepturile noastre, nu numai obligațiile.

Nu suntem femei de o zi, de o săptămână, de o lună sau de un an. Suntem aceleaşi femei care scriu poveşti de dragoste şi apoi le aruncă la gunoi, deoarece trebuie să accepte realitatea.

În războiul dintre sexe, am reuşit  să câştigăm teren. Putem fi independente şi cu numeroase tatuaje care nu se văd.

Din totdeauna ne-am dorit să fim respectate, apreciate, un strop de atenție şi iubire sinceră. Sunt femei care mănâncă tot din farfurie, deoarece îşi iubesc bărbații, le oferă ceea ce ei sunt incapabili să dea înapoi şi cu toate acestea nu se plâng. Trăiesc cu fruntea sus şi încearcă să-şi trăiască viața, bucurându-se de micile detalii.

Ne lăsăm dominate, fiindcă cel mai înțelept cedează şi considerăm că în timp lucrurile se vor schimba. Ştim că ne amăgim, dar iubirea te orbeşte  şi crezi cu disperare că visul de iubire se va îndeplini în timp.

Sau preferăm să fim nişte femei în singurătate, care privesc copii altora, zâmbind la vederea acelui tablou, dar cu un gol în suflet. Cu inima însângerată că nu şi-ai adus pe lume rodul iubirii. Iar apoi cu lacrimi în ochi îşi amintesc de eşecurile lor în iubire şi decizia de a rămâne singure, până când rănile deschise se vor mai închide.

Femei care au fost atrase în jocul iubirii şi au fost batjocorite, manipulate, agresate, etc. Ele sunt arătate cu degetul de către societate.

Femei şi iar femei,  niciodată nimeni nu va face o distincție între noi femeile, deoarece bărbații nu sunt atenți la ceea ce suntem, ce simțim, la caracterul nostru, suntem pentru ei toate femei.

Oricât am lupta mereu va fi egal între ea şi celelalte. E dureros să realizezi că chiar dacă mănânci din farfurie sau eşti o femeie în singurătate mereu vei fi înconjurată de sentimentul că nu ai ce meriți  tu cu adevărat. Chiar dacă avem succes în plan profesional, financiar vom bara de fiecare dată eşec, pentru că sufletul va fi întotdeauna singur.

Chiar dacă nu primeşti ceea ce doreşti de la ceilalți, respectă-te, fii încrezătoare în propriile forțe, zâmbeşte, iubeşte, fii fericită, visează, luptă pentru scopurile tale, calătoreşte, fă tot ceea ce îți plăcere, fii liberă. Toate acestea sunt câteva motive care îți redau încrederea în tine, noi speranțe. 

Nu trebuie să ne marginalizăm  fericirea, ci trebuie să aşteptăm farfuriile potrivite. Iubirea nu va mai avea un gust amar dacă vom găsi condimentul potrivit pentru gustul nostru. Trebuie să avem răbdare sau să ştim ceea ce vrem, să nu ne rătăcim în labirinte de gânduri şi sentimente, ci doar să mâncăm tot din farfurie la momentul potrivit.

Scrisoare către mama

                     Dragă mamă,

Îți mulțumesc că m-ai adus pe lume şi mi-ai făcut viața frumoasă, în ciuda împrejurărilor nefericite care s-au petrecut fără  ca eu să-mi dau seama, aveai un talent special în  a le face să  pară nesemnificative. Încă mai cred în  copilărie perfectă, pe care mi-ai oferit-o!

Îmi mai amintesc cu mare drag de toate clipele mamă-fiică, dar odată cu trecerea timpului am dorit să  aflu cât  mai multe despre trecutul tău.  Şi am aflat ceea ce presimțeam deja. Îmi pare rău că  nu am putut să-ți alin suferința, să  te pot proteja de ele, dar îți mărturisesc  sincer că  ai făcut față singură foarte bine, niciodată nu te-am văzut plângând sau să  fii supărată. Pentru mine ești un super erou, super mamă.

Timpul a lăsat amprenta peste amândouă, eu nu mai sunt fetița de odinioară, iar tu tânără mămică, dar nu vreau să  fim separate, vreau să  rămânem cele mai bune prietene.

Poate că destinul nu ți-a oferit cea mai liniștită viață, asa că vreau ca noi (eu şi sora mea) să  reușim să  îți oferim ce ceea ne-ai oferit şi tu: iubire sinceră  şi siguranță.

Această  scrisoare nu vreau să-ți  aducă lacrimi, pentru că  ai plâns destul până  acum, vreau să  fii mândră de ce ai, nu contează  ce a fost până  acum. Știu că  nu poți şterge totul cu buretele, dar nu doresc să  fii prinsă în trecut. Trebuie să  trăiești ca să  ne vezi pe noi şi să  spui în sinea ta "astea sunt fetele mele! " .

Mă  mândresc cu mamă mea, ştiu câte a îndurat, cât  a suferit, ştiu că  a trăit numai pentru noi, ratându-şi viața, de aceea vreau să-i satisfac fiecare dorință. Ştiu că e insuficient...

Nu pot încheia scrisoarea fără să-ți spun că  te iubesc şi că  nu  contează trecutul pentru mine. Ai luat deciziile în  funcție de timp, de moment, de necesitate. Nu te condamn, nu aş avea dreptul.

Îți mulțumesc pentru toate cuvintele şi acum îmi reamintesc de ele şi îmi dau seama cât adevăr se ascunde în  spatele lor. Tu nu ai fost genul care să vorbești prea mult, spuneai câteva cuvinte mari şi înțelepte. Mi-aş dori să fiu şi eu o mamă  la fel de bună ca tine.

În fiecare seară mă  rog pentru tine, ştiu că Dumnezeu va avea grijă de tine, mai bine decât oricine. Aşa mă  liniştesc, ştiindu-te în  siguranță.

Viața ne aduce numeroase piedici şi cred că  trebuie să mulțumesc de faptul că tu eşti iubita mea mamă.

Te iubesc enorm!

Cu drag, fiică ta.

Mereu în apropiere lacului

Zilele astea stăteam pe malul lacului și deodată își face apariția prietena mea. Eram atât de emoționate amândouă, ne-am îmbrățișat, iar apoi ne-am așezat. Ne-am povestit una alteia ce am făcut în ultimul timp și apoi îmi spune: "Mă căsătoresc!" Vestea m-a luat prin surprindere, dar eram foarte fericită pentru ea. A continuat spunând: "Nu știu când să fixez data evenimentului, unde va avea loc, lista invitaților, rochia mea de mireasă..." Nu am mai ascultat-o, deoarece mi-am amintit de noi două când eram liceene, ea era Fenomenala, veșnic îndrăgostită, iar eu Geniala.

Am întrerupt discursul ei: " Ți-ar plăcea ca nunta să aibă loc aici? Ar fi suficient loc pentru invitați, iar în grădină putem construi un cort care va cuprinde și lacul. Vom aranja totul." "Ești genială! Îmi place ideea!" 

Am izbucnit în râs amândouă, apoi devine serioasă, privindu-mă îmi spune: "Când am ajuns aici, pe verandă era un bilet..." 

Apoi a urmat o tăcere. Eu nu am spus nimic, iar ea aștepta un răspuns.

"Biletul nu era pentru un câine, nu?" Întrebarea m-a amuzat la culme și apoi i-am explicat: "Biletul acela nu este pentru cineva special, de obicei îl las acolo pentru cei care vor să mă vadă când nu sunt acasă."

A oftat, spunând: "Ce mă fac cu tine?" "Păi ce ai putea  să faci?" , am întrebat. "Am uitat să te întreb, vrei să fii domnișoara mea de onoare?" "Va fi o plăcere!"

Am aranjat totul, casa era schimbată total, iar cortul i-a fascinat pe invitați. Nunta a avut loc în luna septembrie. După noapte nunții, ne-am întâlnit dimineața în bucătărie și atunci i-am spus prietenei mele că vreau să vând casa.

"Ce? Și unde ai vrea să pleci?" "Nu știu." "Știi, mi-ar plăcea să o cumpăram noi, copii noștri vor crește în locul unde noi doi ne-am unit destinele." "Prea bine."

Sunt două luni de când am plecat din locul acela minunat. De ziua mea am primit un telefon de la prietena mea că a primit un oaspete de-al meu, spunându-mi: "Mă bucur că biletul acela nu era totuși pentru un câine!"

Am fost încântată de veste, dar știam că trebuie să-mi fac speranțe. Tot în aceeași zi m-am întâlnit cu oaspetele meu într-un parc. Eu stăteam pe o bancă în apropierea lacului, s-a așezat și el, mi-a întins cadoul. Eram fericită ca un copil mic, dar nu vroiam nimic mai mult decât ceea ce îmi dădea el, așa că i-am  mărturisit ceea ce simt eu: "Ascultă, ceea ce este între noi nu poate fi mai mult, pentru că relația noastră nu ar merge, asta e de mult hotărât de destin."

"Eu cred că tu ai hotărât..." "Fii realist! Relația noastră nu a mers de la început, de aceea..."  Mi-a întrerupt discursul, zicând: "Eu nu te voi opri din fuga ta de iubire, pentru că vreau să o facem amândoi. Vreau să renunți ca să mai tot fugi, fiindcă mereu ne vom revedea, oricât ai fugi tu." "Păi, atunci nu mă opri și uită-mă!"

A început să râdă, iar apoi îmi spune: "Chiar nu înțelegi ce spun eu?"

Mi-am dat seama  că eram penibilă și că el avea dreptate, i-am cuprins mâna lui într-a mea și i-am șoptit: "Cred că sunt prea bătrână ca să mai fug."

Ne jucăm de-a viața?

Stau pe mansardă și privesc spre pădurea din apropriere. Verdele pădurii e atât de rece, dar în același timp calmează viteaza gândurilor.

Sunt și eu un jucător în marele joc numit viața. La început am fost o amatoare, așa ca am asistat jucătorii adevărați. Acum  sunt și eu una de-a lor. Am învățat regulile jocului, chiar dacă acesta nu impune aparent niciuna.

Mărturisesc că am fost foarte norocoasă, deoarece am întâlnit persoane de la care am avut de învățat ceva și le mulțumesc pe această cale. De asemenea am învățat și de la cei amatori. Modul cu care ei își complică existența, mă uimește, mă intrigă, mă lasă fără cuvinte. Eu nu mi-am dorit niciodată să am o viață complicată de propria persoană, eu mereu am vrut să știu pe ce drum trebuie să merg, să știu pentru ce lupt.

Azi, ești la un nivel, mâine la altul, nu știi ce va aduce ziua de mâine.

Incertitudinea e la tot pasul, ca în iubire, de fel.

Știi când începi să iubești, dar nu știi când se va sfârși totul, cineva va avea de câștigat. Cine va suferi mai mult , câte regrete și cuvinte nerostite vor rămâne ținute acolo, pentru totdeauna.

Jocul de-a viața are mai multe etape, dar iubirea rămâne cea mai grea etapă pentru muritori. Iubirea este cea mai complicată, complexă, enigmatică pentru inima noastră, care cade în cursă de fiecare dată, iar apoi rămânând sleită de puteri. Dar în ciuda jocului, destinul își duce la capăt conduita de a aranja totul cum se cade, astfel că fiecare își făurește un viitor și mai devreme sau mai târziu își întâlnește sufletul pereche.

Printre verdele acela crud au pătruns razele de soare, făcând totul de smarald. Nebunia culorilor mă invită la o plimbare, așa că accept cu mare plăcere. Mă plimb până la apus, mă întorc spre casă când pe cer încă mai este curcubeul apusului.

Ajunsă acasă mă scufund în beznă și aș vrea să fiu și eu înțeleasă în acest joc afurisit. Refugiul meu se distruge, bezna se risipește la primul fascicol de lumină și simt căldura îmbrățișării lui.

Jocul e ca un bâlci de situații, sentimente și întâmplări, provocări ce ne mai sfărâmă din vise...

Bâlciul durerii

Durerea obsedează, fiindcă mereu trăim cu speranța.

Clipele trec, mii de gânduri, scuze, lacrimi și abia după începem să acceptăm adevărul.

Am simțit că iubirea m-a trimis în infern și așteptam un semn, un cuvânt, orice, numai ca să evadez. De aceea am fugit.

Regret așa de mult că am lăsat să treacă timpul.

E așa de greu să accepți și să te ridici din nou. Chiar dacă nu ai motive, găsești altele. Eu nu am avut niciunul, dar nu am mai vrut să stau să plâng, așa că încetul cu încetul am început să-mi mai revin.

Aș vrea să uit, dar uitarea nu vine ori de câte ori ai nevoie, cere și ea timp și antrenament.

Durerea construiește un zid între persoana care ești și cea care vrei să devii. Lași eul tău undeva ascuns, încât nu mai faci distincția între ceea ce ai fost și ce ai ajuns.

Nu îți amintești de tu cel de dinainte, pentru că durerea a pus stăpânire pe amintiri.

Amintiri care dor când îți dai seama că minciuna le-a făcut speciale. 

Toate clipele frumoase sunt umbra unor minciuni. Te întrebi ce faci?

Eu am plâns, și când am plâns m-am descărcat- mi-am spălat amintirile... Și pentru o perioadă am preferat să fiu singură, ca să analizez viața... viața mea...

Nu știu dacă m-a ajutat prea mult acest lucru, dar mi-am amintit atâtea lucruri și mi-am dat seama că am contribuit și eu. Am fost complice fără  să-mi dau seama, fără să știu că mă pot apăra sau  îndrepta.

Aș vrea să simt că sunt liberă, dar durerea mă manipulează, mă face să-mi corectez, să-mi perfecționez comportamentul, limbajul, gesturile, tic-urile, totul. Un robot manevrat de durere.

Uneori când privești în ochii oamenilor vezi mai multe lucruri. 

Înțelegi și nu judeci.

Îmi pare atât de rău că a trebuit să-mi ia atât de mult ca să învăț acest lucru, și îmi pare rău că m-am lăsat pe mâna unor copii ca să devin și eu una, când puteam să fiu ca acum originală și sinceră.

Regret...

  

Just in love

Summertimes...

Stau pe marginea lacului și admir minunatul peisaj plin cu flori de nuferi.

Ciclul naturii seamănă cu viața omului, toate se întâmplă cu un scop și au un rezultat final pe măsură.

Zâmbesc la apariția unor berze. Când își dau seama de prezența mea își iau zborul, lăsând în urma lor niște cerculețe în apă.

Micul tablou îmi amintește de mine. Mereu mi-am dorit să fiu liberă, ca atare am luptat când a fost cazul pentru a-mi dobândi dreptul de a mă simți liberă.

Nu am vrut să frâng inimi, dar vreau să fiu liberă când iubesc, să fiu liberă să-mi arăt sentimentele, să zâmbesc, să strig că iubesc.

Dar relațiile pe care aș fi putut să le am se dovedeau ca niște închisori pentru mine, fiindcă stilul meu direct și puțin enigmatic nu place oricui, așa că am fugit de la detenție pentru libertate!

Relație nu înseamnă doar să faci numai ce-ți place ție, ci să împletești lumea ta de cealaltă și să creezi un mic univers pentru voi. Să oferi și să ceri când simți că ceva nu e în neregulă.

Așa că decât să am un triunghi sau un pătrat amoros am preferat să aștept ziua cea mare. Nu vreau geometrie în iubire.

Se pare că zborul berzelor a adus aproape de mal un nufăr.

M-am ridicat din locul meu și m-am apropiat de mal ca să iau nufărul. Azi am primit un mic cadou.

Ajung acasă, urc în mansardă și pun nufărul într-un bol plin cu apă.

În pragul ușii apare el. Când îi văd umbra, mă întorc spre el și îi zâmbesc, apoi încep să-i povestesc că azi la lac berzele mi-au dat acest nufăr minunat.

Nufărul acela a apărut așa din senin, dar am simțit că e destinat să fie al meu. Așa cum și El a apărut când mă resemnasem cu ideea că voi fi singură încă o perioadă mai lungă, ce-i drept.

A meritat să am răbdare, am avut timp să mai visez, să mă mai maturizez și să-mi fac curățenie printre gânduri, ca acum să pot elibera iubirea.

Tăceri

Obosită este cuvântul care ascunde toate dezamăgirile, lacrimile, neîncrederea, lipsa de curaj. Uneori îmi vine să strig în gura mare ce simt, dar nu e așa de ușor, cuvintele se opresc, lăsându-mă fără aer și cu o mulțime de îndoieli.

Azi pare o zi ca oricare alta, dar e ceva care îmi șoptește că azi va fi diferit. Nu prea cred, oamenii nu se schimbă peste noapte. Azi am ratat răsăritul soarelui.

Ziua se trece așa de repede, încât simt că o oră a devenit o clipă, lucrurile fără viață, datorită amintirilor. Poate că ziua asta nu e chiar una obișnuită.

La lăsarea întunericului revin acasă, ceva  nu e în regulă, dar nu știu ce. Încerc să mă liniștesc, inutil. Mă simt ciudat, aș vrea să vină cineva, sau nu chiar orișicine. Aș vrea să vorbim, aș vrea să-mi descarc sufletul, aș vrea să plâng în brațele tale, aș vrea vrea să fiu din nou liberă, ca să te pot privi în ochi.

Cred că înnebunesc, reușesc să duc la bun sfârșit rutina de seară, observ că timpul trece la fel de repede, întrebându-mă dacă e ceva în neregulă cu mine, de obicei nu îmi ia atâta timp. Trec peste problema timpului, mă bag în pat, simt cum mă topesc și cad într-un somn magic.

Dimineața asta iar am ratat răsăritul, cred că de acum voi folosi alarma ceasului. După rutina de dimineață, merg spre bucătărie, din prag simt aroma de cafea și apoi îi văd chipul. Rămân împietrită și imaginea nu mai e la fel de clară, fiindcă lacrimile încep să-mi cad. Nu reușesc să le stăpânesc. Mă simt atât de prost, aș fi vrut să ne întâlnim altfel, gândurile se opresc când ridic privirea și apoi observ că privirile noastre se întâlnesc, îmi dau seama că e lângă mine. Aș vrea să fug, dar ceva mă ține locului. Deodată simt nevoia de a-l lua în brațe, prind curaj și observ că îmi răspunde. Lacrimile nu îmi mai curg, mă simt mai încrezătoare și îi zâmbesc. Mâinile se unesc, ne privim multă vreme de parcă cuvintele au dispărut. Mă simt așa de bine și aș vrea ca momentul ăsta să dureze o veșnicie. Știu că va veni și ziua când va trebui să vorbim serios. Aș vrea ca ziua aia să fie azi, nu mai vreau să pierd din nou, nu mai vreau sufăr, să plâng, să mă simt inutilă, inferioară. Apoi îmi dau seama că eu aș vrea să reacționeze în favoarea mea și singura cale ca să aflu și să scap de îndoială e să să spun adevărul. 

Îi strâng mâna ca să-l fac atent, îmi fixez privirea într-un colț și încep să spun povestea, pe care mi-o imaginam spunând-o de atâtea ori.

Când termin îmi retrag mâna dintr-a lui și aștept  să aud ușa închizându-se, dar e încă lângă mine, mă strânge în brațe. Simt că ceva s-a schimbat. Iar apoi îmi spune că și-a dat seama că a greșit mai mult ca mine și că va veni și ziua când va vorbi serios.

Am rămas uimită, se pare că durerea ne-a unit, ne-a făcut să conștientizăm de sentimente, de compromisuri și de viața care o ducem separat, gândindu-ne la ce face celălalt și dorindu-ne ca ziua de mâine să fie a noastră.

You & Me

Sunt momente când îmi blestem vârsta și aș vrea să te cunosc, dar îmi dau seama că pentru tine nu sunt decât o fetiță care ar trebui să-și vadă de "păpușile" ei.

Aș vrea să nu-mi pese, dar e prea târziu... Vreau să aflu misterul din ochii tăi și apoi... ?

Urc în mansardă, încercând să mi te scot din gând. Aș vrea să nu te fi văzut sau să nu-mi pese nici măcar puțin de tine. A fost atât de ușor să intri în minte mea.

Știi uneori când închid ochii văd chipul tău, chiar dacă nu am fost foarte atentă la toate detaliile, reușesc să-l construiesc cu ușurință.

Cât de ironică e viața...

Mă gândesc cât timp îmi va lua ca să te uit, pentru că știu că așa e cel mai bine, e prea târziu pentru noi. Știu că ai o viață, iar eu multe vise.

Eu încă sunt un copil, și știu asta, de aceea încerc să revin cu picioarele pe pământ și să continui povestea, singură, urmându-mi visele.

Părăsesc mansarda și mă îndrept spre pădure, merg pe poteci și ajung și la lac. E atât de superb în perioada asta, are numeroși nuferi.

Mă așez sub un vechi stejar care mă protejează de soare. Și iarăși gândul îmi zboară la tine...

Zâmbesc, pentru că îmi dau seama de gravitatea situației, dar voi încerca să te uit, dar cu timpul, pentru că nu este așa de ușor să ascunzi sentimente. Și mai ales cine știe ce ne mai rezervă viața...

Oricum nu te sâcâi cu sentimentele mele sau alte lucruri penibile pentru tine, am decis să fiu matură și să-mi ascund sentimentele și gândurile mele față de tine...

"cras amet qui numquam amavit

quique amavit cras amat"

"clipă, oprește-te! "

Mai lasă-mă câteva secunde ca să fug de ce îmi face rău. 

Vreau să-mi dea pace!

Știu că vor pleca, simt asta!

Urc în mansardă, răcoarea mă face să mă simt mult mai bine. Supărarea pare că s-a mai diminuat, dezamăgirea e aceeași, dar acesta e norocul meu: să cunosc doar pe cei care cer, iar eu să mă supun, lăsându-i la fel de egoiști. 

Mereu eu voi fii piesa care nu are același refren cu a lor. 

Eu împotriva curentului.

Simt că puterile mă lasă, mă așez, și încep să plâng....

Plâng pentru că nu îi pot schimba, plâng pentru că am fost prea slabă în fața lor, plâng pentru că am fost prea sinceră, plâng că nu am fugit...

"clipă, oprește-te! "