Punct

Știi când te văd zâmbesc în sinea mea, pentru că îmi amintesc de trecut, și amintirile nu mă rănesc.
Nu te urăsc, dar nu îmi doresc să vorbesc cu tine, pentru că așa mi se pare corect. Când te evit simt că niciodată nu am avut sentimente puternice pentru tine. Și cu toate acestea viața ne tot pune față în față.
Cu ce scop, dacă amândoi ne dorim să ne evităm, amândoi știm că nu suntem cele mai bune alegeri unul pentru celălalt. E ciudat. Când visez, nu apari în visele mele. Când vreau să strig, nu rostesc numele tău. Când te văd îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată. Când lumea îmi vorbește despre tine, evit subiectul cu succes.
Așa am procedat mereu, și trebuie să recunosc că dacă rămâneai lângă mine, reușeai să te strecori în viața mea, și cred că aș fi devenit dependentă de tine.
Timpul trece și mă simt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Viitorul pare atât de nesigur, ca în ziua în care ai apărut tu și nu înțelegeam cum reușește destinul să schimbe totul într-o fracțiune de timp. Atunci credeam că destinul ne va uni viitorul, dar totul e luat altă întorsătură, eu am refuzat ideea de a avea un viitor comun, iar tu ai acceptat ideea, ca drept dovadă că ești cu altcineva.
Drumurile noastre tot se mai intersectează și acum, dar diferența este că acum nu este ce a fost atunci. Am luat amândoi alte decizi și am continuat să mergem pe drumuri diferite.
Timpul trece așa că mi-am păstrat zâmbetul pe buze, făcând  ceea ce îmi place. Nu regret nimic, pentru că am fost sinceră și am pus suflet, și fiindcă tu ai respins aceste lucruri am refuzat să cred că tu ești persoana potrivită.
Seara asta am preferat să mă plimb, am admirat același peisaj, m-am plimbat pe aceeași alee, dar cu alte gânduri. La fiecare pas simțeam cum mă eliberez de trecut. De tot, am uitat de toate lucrurile rele și mi-am dat seama că nu aș putea vreodată să urăsc pe cineva, pentru că nu m-aș mai fi eu și nu ar avea niciun rost să ții ură, când poți aștepta ca timpul să treacă și să-ți dai seama că risipești timpul împrăștiind ură, când ai putea să trăiești, să păstrezi esențialul.
Fiecare zi e diferită, chiar dacă nu observăm unele detalii care ni se par nesemnificative, dar ele sunt acolo și vor fi până când le vom observa și pe ele. Și când vom vedea și acele detalii nesemnificative, vom reuși să ne maturizăm, poate chiar fără să ne dăm seama, fiindcă ele ne vor învăța să  trăim... 

Colecționarul

Am avut parte în viață de bine și de mai puțin bine.
Au fost persoane care au fost oameni și m-au ajutat prin prezența lor și cuvintele lor.
Știu că mă pot baza pe cineva, că pot plânge, că pot țipa, că pot fi isterică, că pot să sparg tot ce întâmpin în calea mea, că pot să mă izolez de toți, dar va fi cineva care va distruge toate barierele.
Dacă nu răspund la salut, dacă nu ne vedem zilnic, dacă nu vorbim la telefon, dacă vorbim rar și atunci doar clișeic, eu te respect și voi fi acolo dacă tu vrei să mă prinzi în viața ta. Nu ai acordat nicio șansă adevărului, ci pur și simplu ai tras concluzii, fără ca măcar să știi și părerea mea.
Te-ai grăbit și mi-ai dat impresia că ești indiferent cu mine, așa că noul meu prieten m-am îndepărtat cu gânduri bune. Și mă bucur că-ți merge bine.
Știi fără regrete, ele nu aduc nimic bun, pierdem prea mult timp să ne gândim ce ar fi dacă s-ar fi întâmplat altfel, prea mult timp risipit, în care am fi putut zâmbi, prea mult timp pierdut, nu se știe niciodată ce ne rezervă viața, dacă ne vrea unul lângă altul, va mai găsi și alte mijloace în care ne vom regăsi.
Mă bucur că măcar m-ai remarcat în mulțime, mulțime de care te-ai plictisit și doreai că tipa misterioasă să facă parte din mulțime, ca apoi să-ți continui viața.
Nu rămâne decât să-ți urez mult noroc și drumul tău în viața să fie exact așa cum îți dorești.


Bye

Ultima conversație

Hei... Ce ai ales? Ai ales să plângi? Te-ai retras în singurătate? ... Ești demnă de respect! Și ce dacă plângi acum? Nimeni nu te vede... Nimeni...
Ești prinsă în capcana pe care te-ai încăpățânat să o ridici. Ești fericită?

Da, sunt fericită. Mi-am construit viața pe alte principii, doar ca să te uit. Nu am vrut sa umplu golurile cu afecțiunea persoanelor care țineau la mine și eu nu răspundeam cu aceeași afecțiune.

Afecțiune? Tu trăiești izolată. Nu cunoști lumea, nu lași nici măcar să fii văzută, nu vorbești cu nimeni. Ești o sălbatică.

Da, așa e.

O sălbatică în pustiu. Nimeni nu te mai recunoaște, lumea nouă ce trece pe aici nu te cunoaște. Nu poți  trăi așa!

Ba da, pot.

Ești nebună? Îți faci rău. Te putem ajuta.

Am văzut...

Mereu am fost lângă tine când ai avut nevoie de ceva...

Doar de ceva, dar nu te-ai gândit că-mi doream să fie cineva lângă mine... CINEVA!  Pricepi? Prefer să stau aici în pustiu, decât într-un loc plin cu oameni, dar să mă simt singură. Aici mă simt umană, sunt om, pot visa, pot să-mi vindec rănile. Pot să-mi încarc bateriile. Pot să duc viața pe care aș putea bine mersi să o trăiesc oriunde în altă parte. Aici sunt eu, sunt mai aproape de sufletul meu. Iar dacă mă poți ajuta cu ceva e să-mi respecți deciziile și dacă dorești apoi să-mi mai fii prieten, m-aș bucura. Dar nu mă poți lua de aici, este locul meu. Ma simt acasă. Putem să ne vedem ori de câte ori vrei, dar să nu-mi stăpânești viața, pentru că astfel mă voi îndepărta. Nu vreau să fiu cum vrei tu. Vreau să fiu liberă.

Iubito, nu vreau să-ți stăpânesc viața, ci să facem împreuna ce ne dorim.

Compromis? Tu ai uitat când mă mințeai, când te comportai cu mine ca și cu celelalte, când le îmbrățișai așa cum făceai cu mine, când zâmbeai, când îți împărțeai timpul între ele și eu...

Eu te iubesc.

Poți pleca. Nu te mai rețin. Cuvintele nu-și mai au rostul de vreme ce faptele sunt destul de evidente.

Nu am ales între ele și tu... Mereu ai fost numai tu. Mi-ai încătușat gândurile, mereu mă gândeam la tipa misterioasă, care pare închisă, dar este deschisă în fața prietenilor. Tipa care are ochii mari și senini.

Apoi a urmat o lungă tăcere. Încă mai era acolo și nu înțelegeam de ce tace atât, ce mai dorește, niciodată nu am avut o relație, poate doar în mintea noastră, eram geloși, ne-am iubit, dar nu ne-am mărturisit iubirea, doream cu disperare să ne vorbim, dar nu o făceam niciodată, ne evitam. Ne priveam unul pe altul posesiv, doream să avem o lume comună, dar nu a fost niciodată comună.

Las-o baltă.

Și a plecat, așa a procedat de fiecare dată, indiferent la dorințele mele, egoist, prea încăpățânat, pesimist și mereu are impresia că ia cele mai bune decizii. A doua zi l-am văzut cu zâmbetul pe buze și aștepta pe cineva. Ochii străluceau de fericire. Ei bine atunci mi-am jurat că nu am să te mai cred niciodată, iubire nu a fost, poate mai mult un "las-o baltă", dar amânat.

Sunt aici...

Simt cum lumea s-a sfârmat în mii de bucăți. Și toate bucățile au fost luate de vânt, prefăcându-se în praf. Credeam că lumea mea este ca o sticlă de cristal. Doar credeam...
Acum sunt singură, mă plimb prin pusteitate, nu văd niciun chip cunoscut. Plâng după tine și văd că cineva se oprește și mă urmărește cu privirea și vine după mine. Mă oprește și zâmbește atât de cald, încât ar încât ar încălzi orice.Se uită în ochii mei și îmi spune: " Ești bine?  " . Nu-i pot răspunde, simt cum vocea se pierde în înăuntrul meu și rămâne acolo.
El mi-a observat tristețea, El mi-a văzut lacrimile, El m-a oprit. Mi-a căutat mâna și m-a strâns încât să-i simt căldura, apoi s-a apropiat de mine, și-a aplecat capul de al meu și m-a privit în ochi. Am văzut ochii lui căprui închiși că mă priveau atât de insistent, căutând parcă încerca să-mi ia toată această negură de supărare. 
Tot ce am mai auzit a fost: " Hei eu sunt cu tine. "
Nu știu după cât timp, nu știu ce s-a întâmplat în acest timp, dar m-am trezit într-un loc nou, primitor. M-am uitat prin cameră și mi-am recunoscut grămada de cărți și mulțimea de fluturi. Am ieșit din cameră și am dat într-un hol lung, apoi într-o cameră și apoi am auzit valurile mării, așa că am ieșit afară, am pășit pe nisipul cald. M-am așezat pe stâncă și am privit apusul și m-am gândit la mine, la cine sunt, ce caut aici. Când soarele s-a ascuns mai bine printre nori, m-am întors pe același drum, numai că acum în ușă mă aștepta El cu zâmbetul pe buze, ca atunci...
M-am oprit, nu-mi mai aminteam nimic, dar zâmbetul mă încuraja, nu știu de ce, dar aveam încredere în El și apoi am auzit: " Hei eu sunt cu tine. "
Am început să-mi curgă lacrimile, m-am apropiat de El, i-am căutat mâna și am atins-o, apoi El m-a strâns de mână ca în aceea zi. I-am privit ochii, căprui închis.
" Ai ieșit la plimbare fără mine? "
Pur și simplu mă holbam la El și nu știam ce să spun. Se uita la mine și apoi îmi șoptește la ureche: " Sunt îngerul tău păzitor de acum, unde ești tu, sunt și eu... "
Așa lumea mea s-a refăcut, a căpătat sens, acum sunt fericită cu El și am înțeles ce înseamnă să te simți pierdut și apoi să afli că cineva  e lângă tine. 
El a fost toată viața lângă mine și îi mulțumesc, El m-a învățat ce e iubirea.