"trebuie să fii tu"

Am crezut că dacă mi-am propus să te uit am să și reușesc.

Sunt momente când aș vrea să alerg în  brațele cuiva și aș vrea să mă simt în siguranță, dar știu că oricât de mult aș vrea să fii tu, nu e. Noi  ne iubim, dar de la distanță, tânjim, ne imaginăm și depășim momentul ca și cum ne-am rătăcit într-un labirint. Și trec și afurisitele astea de zile. M-am obișnuit să mă amăgesc, știu cât de mult doare adevărul, speranța doare mai tare ca durerea, dar cu toate acestea iubirea e încă în inima mea. Cum să o scot? Cum să o gonesc? De ce oare nu-și folosește și ea creierul niciodată? Aș vrea să treacă... Doar aș vrea...

Îmi doresc cu disperare să simt măcar o dată fericirea, acele zile senine când simțeam că zbor, că eram în al nouălea cer. Dar eu încă rătăcesc prin tristețe. M-am săturat de filosofii, de preziceri și de destin. De tot.

În ce moment viața mea s-a schimbat? De ce îmi dau seama de abia acum? 

Sunt foarte dezamăgită și singurul lucru după care tânjesc este singurătatea, vreau să mă gândesc din nou și iar din nou de tot, vreau să uit tot, vreau să înțeleg, vreau să fiu vechea eu. Dar cum poți să fii tot tu cea care ai fost după un șir lung de dezamăgiri și nereușite? Nu sunt chiar așa de optimistă și de curajoasă. Pierd tot ce am și ce iubesc se află departe de mine.

Mult noroc, mie! 

"Durere. Neîncredere. Teamă. Speranța. "

Chiar credeam că tipul cu părul negru şi ochii căprui va fi eroul din viața mea, iubirea  vieții mele. Dar m-am înşelat...
Sunt momente când aş vrea să îl văd, să-mi  zâmbească cu acelaşi zâmbet inocent, să-mi rostească numele şi mult mai mult de atât, dar nu se poate. Speranța ucide, până şi durerea îți mai acordă o şansă.
Aş vrea să dau timpul înapoi şi să-l prind de mine. Eroul meu se transformă în broscoiul urât. Nu mai e acelaşi Făt-Frumos şi cu un cal alb, e el. Doar el. 
Aş avea să-i spun, să-i reproşez atât de mult, dar mă pot limita doar la tăcere, el e cu altcineva, iar eu cu gândul la el. Ce triunghi jalnic!
Logic, cea penibilă sunt eu, simt ceva pentru cineva care nu dă nici doi bani pe mine, pe ce gândesc eu, cine ştie poate că nici numele nu mi-l mai ştie. 
Nu sunt geloasă pe iubita lui, am înțeles de la bun început că eu şi el nu vom avea nimic din diverse motive şi din respect pentru mine, fiind femeie, ca şi ea, nu mi-ar plăcea să sufăr pentru greşelile lui din trecut, să ne afecteze relația.
Înțeleg că nici mie nu mi-ar plăcea această situație. E evident că el a ales din punctul lui de vedere.
Mă plimb prin mansardă şi îmi dau seama că ne cunoaştem de un an şi partea cea mai amuzantă e că atunci când vorbeam prin mesaje ne certam de fiecare dată, când ne stăteam față în față nu vorbeam mai deloc. Cred era mai fain să privim. De aceea e mai bine să privesc spre viitor.
Îți doresc tot ce mai bun şi nu îți doresc să ai aceeaşi experiență asemănătoare cu a mea, crede-mă e foarte ciudat. Numai bine!

P.S.: nu există eroi.

Refugiul

Sunt zile când aș vrea să stau în pat, protejată de păturica mea magică. Nu doresc să ies din micul meu paradis,în schimbul, privirilor încruntate sau supărate ale oamenilor de pe stradă, a ocheadelor aruncate de la bărbați sau femei, acum se practică indiferent de gen. Asta e nimica toată pe lângă poveștile în care ești băgat cu forța și unde mai pui că faci lucruri la care nici nu te-ai fi gândit, ei bine poveștile acelea minunate sunt bârfele persoanelor care te iubesc și îți poartă o stimă cât casa. Cam așa ar fi o dimineață frumoasă, la o ceașcă de cafea. 

Viața merge mai departe...

Mă plimb prin pădure, verdele ei te relaxează și îți dă energie, azi poate fi ultima plimbare, vacanța s-a terminat. Trebuie să mă întorc în junglă. Mi-am încărcat bateriile, Am meditat destul și e timpul  să mă întorc, din păcate, însă. 

Ies din pădure și merg spre lac, îmi amintesc de prima zi aici, lacul era plin de flori de nufăr. Era minunat. Acum e ca o oglindă în care cerul se reflectă.

Cerul senin odinioară, acum e străbătut de stoluri de păsări. Norii pufoși au mai dispărut. Numai pădurea îți mai păstrează verdele... 

Ajung la căsuță și primul lucru pe care îl văd de la intrare sunt valizele, pe care le-am pregătit aseară. Sinceră să fiu nu mi-aș dori să părăsesc locul acesta, chiar m-am simțit acasă și în siguranță, oriunde aș fi mers. 

Îmi este dor și de viața mea de dinainte de a veni aici, dar în locul acesta minunat, m-am regăsit, m-am descoperit, am avut timp să fac lucruri, pe care doar mi le doream și la care doar visam. Tot aici mi-am dat seama că trebuie să am mai multă grijă de mine, nimeni nu o va face mai bine ca mine. Am reușit să uit, mă rog,  am acceptat ce a fost, mi-am recunoscut vina. Am învățat  că viața poate fi frumoasă, dacă știi într-adevăr să te bucuri de ea. Urc în mansardă, îmi este foarte greu să părăsesc camera asta, e ca și cum  aș lăsa o bucată din mine aici. A fost singurul loc al casei unde mi-am petrecut tot timpul și sincer nu m-am plictisit niciodată, adesea descopeream câte ceva care mă uimea.

Las locul care m-a vrăjit toamnei. Ea îl va face frumos, mansarda mereu va fi alintată cu ploi reci și apusuri magice, pădurea și lacul vor rămâne în tăcere și printre pete de culoare, iar eu mă voi bucura de toamnă într-un alt loc, numit tot acasă.