Cum de nu se revarsă mare?

Într-una din zile, mă plimbam cu mama de mână, pe plajă. Aveam nouă ani şi eram atât de entuziasmată că sunt la mare. Simțeam că mă pierd în albastrul acela imens. Dacă închideam un ochi cerul şi marea se uneau şi formau un tot, un tot atât de albastru, atât de de senin, de clar. Plaja era plină de scoici, de care mă împiedicam  la fiecare pas, aşa că mi-am adoptat mersul de domnişoară cochetă. Dorința de a face ca totul să fie perfect, ca prima mea dată când văd marea să rămână o amintire plăcută mă face să mă întreb dacă mama a observat mersul meu disgrațios şi bag de seamă că ceva îi distrage atenția aşa că o strig:
-Mamă!
-Da, scumpo.
-La ce te gândeşti?
-Că sunt foarte norocoasă că suntem amândouă aici şi că locul e cu adevărat minunat.
-Doar la atât?
-Da.
-Minți!
Nu ştiu ce m-a apucase atunci, dar ştiam că mă minte, chiar dacă am doar nouă ani, nu eram o proastă, simțeam la fel de bine ca orişicine că era ceva neînregulă cu ea. Dar eu eram prea copil pentru gândurile ei. Şi de atunci mă întreb dacă voi rămâne mereu un copil pentru ceea ce gândeşte şi pentru ceea ce simte.
Noi două eram la fel ca marea şi cerul, formăm un tot, dar unul care ține de sânge, de asemănare.
Dar pe cât sunt de asemănătoare, pe atât sunt atât de diferite. Dau impresia că formează un tot, dar niciodată nu vor avea un punct comun. Şi deodată mă gândesc cum ar fi dacă marea s-ar revărsa... Ar putea să se unească cu albastrul cerului?
În sfârsit, mă simțeam mai copil decât eram şi aş fi vrut să pun o mie de întrebări, dar nu aveam suficientă energie. Mă gândeam la o groază de lucruri şi îmi doream ca atunci când voi fi mare să fiu puternică, să lupt ca să nu mă înec, chiar dacă țărmul va fi sigur, eu voi lupta cu valurile, singură sau... Singură. Orice s-ar întâmpla.

"În infern, fiecare cu destinul lui." (Gao Xingjian)

Ştiu că odată ce marea se va schimba nu va mai fi la fel cum era... Nu voi mai fi ceea ce eram...

"See no more"

 

Ajungi la un moment dat când  viața ta ajunge să fie prizonieră în mâinile cui nu trebuie.
Te transformi într-un deținut, închis în ultimul loc existent vreo dată. Stai închis fără apă, mâncare, soare, în propria duhoare, fără să vezi vreo lumină.
Te sperii, înnebuneşti. Apoi te trezeşti că studiezi întunericul. Cei patru pereți care la început te sufocau, brusc parcă dispar şi realizezi că mai ai o speranță. Şi primul gând e să fugi din locul ăla cât mai repede cu putință. Iar celălalt gând,  moartea. Dacă nu reuşesti aştepți ziua în care puterile te vor lăsa şi vei  pleca cu conştiința împăcată.
Fuga sau moartea?

P.A.R.I.S.

Ştiu cum eşti tu şi cum sunt eu.
Ştiu că tot ce e frumos înseamnă sacrificiu, teamă, sentimente... Lista poate continua. Dar mi-am dat seama că nu totul e etern, chiar dacă ne-am uni viețile, chiar dacă deținem cele mai sincere sentimente, chiar dacă ne-am crescut unul pe altul. Şi cu toate acestea nu suntem un noi, ci un tu şi un eu. Chiar dacă sufletele noastre tânjesc unul după celălalt, noi suntem bine, trăim prezentul şi  ne bucurăm de micile victorii.
Recunosc că am reuşit să-mi aglomerez timpul, încât nu am timp să mă mai gândesc şi la eul meu şi la alte lucruri, persoane sau la tine.
Timpul a trecut, m-am transformat în ceea ce nu credeam că vreodată o să ajung aşa.
Golurile, temerile încă sunt acolo, chiar dacă mi-am dorit şi am încercat să le înfrunt, nu au avut bun rezultat asemănător cu cel care trebuia obținut, de aceea am învățat să fug. Mereu în mintea mea va fi o voce care va striga să fug.
Nu fug, fiindcă îmi este teamă, ci de faptul că atunci când oferi absolut totul oamenii au un fel de trac şi dispar de pe scenă, lăsând în urma lor o groază de întrebări. Mi s-a întâmplat de multe ori, dar cu tine am crezut că va fi altfel. Diferit. Nimic nu e etern. Fiecare sentiment are o anumită intensitate într-un moment, iar apoi vin întrebările care ne duc la rădăcina lucrurilor.

Înțelegi, de aceea sunt aşa. Prefer un Pa, Adio! Refuz Iubirea Surdă.

La mulți ani, Mihaela!

 

Începând de azi, ceasul al optsprezecelea a început să ticăie. A optsprezecea țigară, a optsprezecelea glonț, al optsprezecelea vis.
Totul a început aşa de repede, încât nu simt în totalitate fumul, durerea şi realitatea. A fost, dar parcă nu a fost...
Sunt momente când simt că toți anii atârnă atât de greu. De la vârsta de 17 ani am învățat viața de stradă.
Aceleaşi lucruri clişeice: aşteptări prea mari de la oamenii din jur, gustul dezamăgirii şi stresul, manifestat în mod diferit.
Dar toate acestea nu au gustul plăcut al ciocolatei amărui. De aceea sunt prea puțini care obişniesc să deguste.
Multe clacări care spulberă unele vise şi care dau naştere altor ambiții. Labirinte de sentimente, de principii, de idei, de vise şi de eşecuri, care închid sufletul dintr-un corp, ca într-o închisoare. Involuție, infinit şi neant.