Printre razele soarelui
îmi scutur stelele,
iar pulberea lor se răspândeşte
departe
de cei ce trec, privesc,
iar apoi mă uită.
Sunt copacul prins
în singurătatea trunchiului
care plânge la auzul cântecului.
Copac care încearcă să-şi trimită stelele
înapoi pe cer,
dar ele sunt purtate de vânt.
Copac ce-si pierde frunza
toamna şi iarna,
iar primăvara îmi recapăt demnitatea
şi steaua.
În restul zilelor
îmi întind crengile,
crezând că ating cerul,
iar apoi privesc sub frunză
rădăcinile îmi sunt prinse în țărână.
Sunt pustiu de voci,
de aceea ascult oameni şi păsări.
Eu sunt copacul rupt din soare
ce are soarta
de a-şi ridica steaua
pe bolta cerească,
iar apoi să se veştejească.
