Speranțe stinse

Îmi este greu să spun adevărul în față, cred că e mai bine să fiu indiferentă. Durerea nu te face mai uman, ci mai atent, știi ce urmează după câteva cuvinte aparent simple, după câteva gesturi făcute din impuls.
Aș vrea să fiu puternică, dar nu sunt, mă prefac...
Oamenii simt nevoia să asculte pe alții din dorința de a știi că ei sunt mai buni decât ceilalți, că nu au atâtea păcate. Vine apoi ziua când prietenii se plictisesc să mai fie cu tine, pentru că au obținut ce-și doreau și acum caută ceva mai bun.
Cu toții căutăm câte ceva și nu suntem conștienți că l-am obținut de abia atunci când l-am pierdut. Ca și cu sufletul știm că există, dar nimeni nu a văzut niciun suflet.
Câte speranțe stinse, câte zile uitate, câte ratăm, câte pierdem.
Și ce dacă avem o viață...
Apoi ne trezim din visul nostru american și ne dăm seama în ultimele minute ale vieții de câte am fi putut face.

Când stau aici mă simt protejată. Plaja e atât de pustie, dar nu simți singurătatea. În timp ce mă plimbam pe plajă am ridicat o scoică, am analizat-o și apoi am ascultat povestea ei. Nu am putut să o arunc după, am pus-o în buzunar, iar apoi acasă în bibliotecă.
În bibliotecă găsesc o parte din sufletul meu, am pus în raft și aceea scoică. Probabil nefolositoare pentru unii, dar nu am putut să o arunc după ce i-am auzit povestea.  

The beginning and end

Stau în mansardă cu o foaie albă și stilou și ascult cum ploaia îmi bate în geam. Nu pot scrie, ploaia îmi distrage atenția. Mă ridic de la biroul meu improvizat și merg spre fereastră. Privesc afară și sunt uimită cu câtă rapiditate pământul absoarbe picăturile reci de ploaie. Îmi iau privirea de la fereastră și mă uit spre foaia aceia care încă mai este albă, așa că mă întorc spre birou, mă așez, dar simt că lipsește ceva. Nu știu de ce nu pot scrie. Îmi ridic privirea înapoi spre geam și apoi într-o fugă nebună mă îndrept afară în ploaie.

Am stat afară până când ploaia s-a oprit.

Udă m-am întors în mansardă, m-am așezat din nou la birou am luat stiloul în mână și am început să scriu, cum niciodată nu am făcut-o, când am terminat cu scrisul, m-am dus spre fereastră, afară era soare, iar hainele mele erau uscate și din bucătărie venea miros de prăjituri. Sunt nedumerită...

Îmi amintesc foarte bine de tot ce am făcut, de faptul că am alergat afară în ploaie și m-am întors aici ca să scriu. Dar cât timp mi-a luat?

Nu știu și nu-mi pasă, dacă stau bine și mă gândesc.

Ce importanță mai are?

Cobor din mansardă și sunt întâmpinată de privirea lui caldă. Simt cum ochii lui mă analizează, dar nu spun nimic, încă. Aștept.

Zâmbește când îmi observă atitudinea și îmi aduce o cană cu ceai cald. Apoi ne așezăm față în față și îl privesc. Părul lui brunet, ochii căprui și zâmbetul lui cald le ador, dar în secret...

Mă privește și văd că este nedumerit din cauza privirii mele, așa că îmi mut privirea spre șemineu, aș vrea ca în acest moment să vorbească, dar el continuă să fie tăcut. Prin minte nu-mi trece niciun subiect interesant. Îmi beau repede ceaiul și mă întorc înapoi în mansarda mea.

Mă simt așa de aiurea, de obicei noi vorbim orice oricând, dar se pare că vechile obiceiuri vor rămâne în trecut, mă simt vinovată. Trebuie să cobor!

Îl găsesc în grădina noastră cu flori, alerg și sar în brațele lui. Sunt fericită că el încă îmi mai răspunde la semnalele de iubire și sunt liniștită că nimic nu s-a schimbat.

Încă o dată el îmi demonstrează că pot să am încredere, că îmi trece cu vederea anumite stări și cred că uneori el le înțelege mai bine ca mine. Până să ajungem la această pace au fost și momente când mă enerva atât de tare, încât i-aș fi scos ochii, iar acum se amuză ori de câte ori sunt nervoasă pentru că ochii mei căprui devin negri.

Dacă cineva la început mi-ar fi spus că noi doi vom avea o relație, mi s-ar fi părut cea mai reușită glumă, deoarece dacă vrei o lume cu mine, trebuie să ai răbdare.  

Aș fi vrut să mă iubești încet,

Aș fi vrut să mă iubești încet,

dar bine

Aș fi vrut să citești în ochii mei

tot ce ceilalți nu au putut.

Aș fi vrut să mă ții de mână,

dar nu mai e posibil.

Aș fi vrut să mă cunoști,

dar acum e prea târziu.

Aș fi vrut să fii Universul din viața mea,

dar tu ai vrut sa fii un Soare

care încălzește mai multe

spații, stele, luni, planete.

Aș fi vrut să învățam iubirea în doi,

dar iubim mai mult decât doi.

Aș fi vrut să te cunosc

Aș fi vrut să-ți vorbesc

despre timpul fără tine,

când simt că nu mai trăiesc,

și în singurătate rătăcesc

pentru că la tine mă gândesc.

Iubirea mea pălește

buzele tale îmi par uitate,

știu că  de altcineva sunt gustate,

deci zilele mele sunt triste

când știu că în brațe

strângi persoane necunoscute

nu vreau dreptate,

vreau doar să știe

că încă mă mai iubești

chiar dacă nu recunoști…

" ...trecutul este mort, că prezentul e o minciună și că nu există viitor. "

Nu mă deranjează că pleci, dar când pleci, pleacă!
Și apoi revii, te strecori în viața mea ca și cum tot ce s-a întâmplat înainte s-a șters cu buretele, pentru că Tu ai greșit și tot tu te-ai iertat.
Viața ta și a mea, niciodată a mea și a ta, e ca un carusel care m-a tot rotit în aceeași direcție, până când nu am mai suportat și l-am părăsit.
Nu vreau ca viața mea să fie o povară pentru tine, pentru că vezi tu pot să-mi port și singură de grijă, pot singură să aleg ceea ce îmi poftește sufletul, deoarece pot să fac ceea ce vreau cu viața mea oricând doresc.
Sincer prefer să stau singură decât să vorbesc ca televizorul, să nu  povestesc ceea ce mi-a prins sufletul și să nu fiu ascultată, să nu fiu înțeleasă. Nu mai avem nevoie de timp ar fi o risipă prea mare, pe care nu vreau să mi-o asum, fiindcă mai târziu o să-mi fac examene conștiinței  și tot eu voi fi cea care va plânge, cea care va uita să zâmbească, cea care suferă în tăcere...
Bineînțeles că tu nu simți că ești vinovat, trebuie să recunoaștem că ai avut serioase probleme de genul: nu mi-a dat like la poză, nu-mi răspunde la mesaj, a făcut poza cu altcineva, nu a mai ieșit în week-end, nu mai este online pe facebook....
Cred că relația noastră e ca în junglă... O junglă cu prea multe ploi torențiale care a spălat prea repede și prea ușor păcatele noastre.

„ Partea cea mai bună a vieții tale constă în acele clipe mincinoase. ”

Uneori îmi este dor de lumea mea, de persoanele dragi mie, pe care din nefericire le văd din în ce mai rar. Seara mă rog pentru ei și încep să plâng, pentru ca îmi este dor de cuvintele lor dulci, de ochii lor, de Ei!
Simt cum singurătatea s-a așezat lângă mine și așteaptă ultimul ceas din viața mea. Nu-mi este frică de moarte, dar nu vreau să plec până nu-i revăd pe Ei, cei care m-au făcut să zâmbesc atunci când plângeam, cei care mi-au arătat că viața înseamnă și curcubeu, nu numai alb-negru, cei care m-au înțeles, citindu-mă ca pe o carte.
Sunt fericită, deoarece cele mai speciale amintiri sunt cu Ei și nu le-am uitat, pentru că aceste amintiri au rămas pentru sufletul meu singurul drog.
Vreau să le mărturisesc că îi admir pentru încurajările lor, dar nu sunt așa de puternică precum ei, eu nu aș vorbi despre viața mea așa cum ar vorbi ei despre a lor, chiar dacă au suferit enorm știu cum să îmbrace această suferință, încât să pară că toți suferim în mod egal, deși nu e așa.
Și cu toate că am învățat ce e mai bun de la Ei încă mai sunt manipulată de egoism, răutate, indiferență, ș.a. Dar în comparație cu Ei, eu sunt încă un om comun, care încearcă să-și depășească condiția prin ambiție, prin compromis, prin înșelăciune ș.a.m.d. , ei au reușit pentru că s-au acceptat ca oameni, au visat că va veni și ziua când vor zâmbi.