Când omul e singur cheamă în casa sa și în suflet ploaia, vântul și frigul.
În fiecare zi dansează când ploaia îi bate în geam, ascultă când vântul adie și este rece cu frigul ce intră pe sub crăpăturile ușii, apoi rămâne singur și se întreabă ce să facă și privește în jur, iar în gândul lui se aseamănă cu frunza moartă ce încearcă să se desprindă de pe ramura copacului.
Pentru un moment se întreabă dacă acel copac suferă de fiecare dată când îi cade câte o frunză.
"Suferim de fiecare dată când pierdem ceva sau căutăm fericirea în alte lucruri?"
Rușinat de întrebarea lui, se gândește dacă a fost fericit și ce înseamnă a fi fericit.
Atenția îi este captată de frunza ce zboară spre pământ și este uimit de delicatețea ei, de zborul ei și de eleganța de a cădea brusc jos.
Care dintre noi ar accepta cu grație propria decădere? Cine și-ar dori să-și zdrobească orgoliul, dar să iasă cu onoare de pe scenă?
El a fost dintotdeauna omul singur care a observat, a analizat și a tăcut. Nu a avut cu-i spune ce e sufletul lui și de ce a rămas singur. Un oaspete ce vine este vântul care vorbește ce vorbește, iar apoi pleacă, uitând să îl mai asculte și pe el. Ploaia îi rămâne singura alinare, ce îi mângâie rănile cu câte o simfonie, iar cu frigul este indiferent, fiindcă aduce numai necazuri. Din moment ce și frunza a căzut chiar a rămas sigur. Este mai mohorât decât cerul, mai pustiit, dar cu mii de întrebări ce rămân în mintea lui, ceea ce îi dă senzația că este mai gol decât trunchiul copacului.
Dacă afară e toamnă, în sufletul lui ce este?
Zilnic se întreabă, încearcă să-și găsească răspunsuri până când obosește și privește iar afară. Atunci uită de existența lui și urmărește uimit ceea ce vede și își spune în sinea cât de inferior este în comparație cu minunile naturii.
În fiecare seară se luptă cu fantomele din visuri, dar lupta se sfârșește când se deșteaptă singur în întuneric. După ce bătăile inimii se mai potolesc își privește chipul în oglindă, întrebându-se: "Ce cauți tu aici?"
