"Fiecare om trebuie să își găsească timp, să se așeze și să privească căderea frunzelor." Elizabeth Lawrence

Timpul trece și-mi face o mare surpriză... Vine toamna! De abia aștept!

Toamna este specială pentru sufletul meu. Mă simt ca un copil, de fiecare dată când e toamnă, fiindcă mă bucur de fiecare zi de toamnă. De soare, care la început e puternic , dar apoi își pierde din putere, de cârduri de păsări, de ploile reci, de curcubeul de frunze ce cad pretutindeni.

Toamna sunt cele mai sincere iubiri. Atunci iubesc cu maximă intensitate și totul se risipește odată cu sfârșitul toamnei.

Toamna mă simt mai liberă, mai frumoasă, mai specială.

Tot toamna găsesc cele mai bune cărți pe rafturile bibliotecii din oraș.

Toamna pentru mine e zâna bună care aduce minuni și o groază de cadouri pentru sufletul meu. De aceea mă bucur atât de mult, ca apoi să vină iarna, care îngheață această amintire dulce. Primăvara readuce culoarea naturii și parfum de flori de tei, iar vara mă gândesc cum să grăbesc timpul să treacă mai repede...

Dar, în sfârșit a trecut!

În inima pădurii

Astăzi stau în mansardă și plâng. Pur și simplu m-am săturat de ceea ce se întâmplă.

Oamenii s-au învățat doar să domine, îngropând de tot ceea ce ai tu mai bun. Sincer acum, numai persoanele dominat de prostie, incapabile de a-și îndeplini visele procedează astfel. Îi înțeleg, gelozia le întunecă  mințile și recurg la manipulare, mai apoi la dominare, jucând un rol dublu: cel de înger în fața persoanei dominante și de demon, în viziunea lor. De aceea nu vă lăsați dominați de tot, nu acceptați să ajutați la construirea propriei închisori. Trebuie să înțeleagă că și noi trebuie să ne trăim visele, eșecurile și succesele. Și mai presus de toate libertatea pe care ți-o oferi.

Oamenii vin și pleacă! Vin cu mâinile în buzunar și pleacă la fel cum vin. Dar cu toate acestea îți pui sentimentele și viața pe tavă, crezând că a venit o minune în viața ta, în loc să te gândești la impolitețea persoanei care vine cu mâinile în buzunar și încă și le păstrează ascunse, acolo unde e cald. Tu de ce  să nu răspunzi cu indiferență? Pentru că nu poți să rămâi un tablou pentru persoana aceea, pentru că tânjești la visul de a împărți totul?

Oamenii mint. Sinceritatea e tot mai rară, Până și minciunile se transformă în adevăr în mințile murdare. Dar tânjesc la iertare și la o viață fără remușcări.

Îmi șterg lacrimile, deoarece persoanele care  sunt alături de mine necondiționat nu și-ar dori să știe că plâng pentru cei slabi. E suficient să ai câteva umere.

Ies să mă plimb. Merg prin pădure și simt cum răcoarea îmi înțeapă corpul. Obosită mă sprijin de trunchiul unui copac. Expir și inspir. Aerul e atât de rece, încât simt că plămânii sunt blocați. Această durere mă face iar să plâng. Nu știam că sunt atât de sensibilă... Mă ambiționez, o iau ușor, încerc să respir ușor, fără grabă, cu porții mici de aer. Îmi revin, durerea se diminuează repede și mă simt mult mai bine.

Îmi dau seama că la fel am procedat și cu persoanele care mi-au făcut rău, m-am panicat, m-am frământat și am plâns, în loc să-mi mențin echilibrul. Nu depind de nimeni, eu sunt cea care și-a ghidat viața și la fel ca până acum, am reușit și singură, numai că am avut nevoie de lumina din înăuntrul meu, care să-mi redea încrederea în mine. 

Acum că am aprins scânteia simt că o plimbare pe lângă lac mi-ar prinde bine, lăsând această experiență ascunsă în trunchiurile copacilor și răcoarea pădurii.

Răul unora

Știi ori de câte ori mă gândesc la copilăria mea îmi amintesc mereu de aceeași privire plină de venin, de ranchiună.

Minciuna pentru tine este cel mai bun antidot pentru a trăi. Nu știi ce e aia viață, fericirea, iubirea, împărtășirea sentimentelor, deoarece tu nu ai trăit în această atmosferă, te-ai lăsat manipulat de prima persoană pe care ai văzut-o când ai deschis ochii. Și aceleași taine ni le împărtășești și nouă astăzi, cu tupeu, cu urlete, cu amenințări inutile, fiindcă nu îmi e teamă deloc de tine, pot spune că-mi inspiri foarte multă milă.

Ce este omul nostru?

Ți-ai pierdut mințile, pentru că scutul tău e inutil. Dumnezeu are grijă de noi, spre deosebire de tine.

Mereu Lui i-am cerut, seară de seară ca ruga mea să se realizeze, când eram singură ridicam ochii spre cer sau Ii mulțumeam că e lângă mine, ori de câte ori mă rugam.

Nu am ce să-ți reproșez, deoarece nu mi te pot imagina o persoană care are ce să arate celorlalți, nu ai pilde.

Nu știu dacă te urăsc, dar aș irosi timpul făcând-o, pentru că știu că nu-ți pasă și știu că nu așa, te prefaci indiferent, iar acest comportament nu face cinste nimănui.

Din toate lacrimile pe care le-am vărsat, toate căderile nervoase pot să deosebesc de la prima vedere ceea  ce e bun și ce e rău, iar tu îmi faci rău...

3MSC

De cele mai multe ori ne întrebam de ce iubim. Cred că e firesc să ne întrebam, dar problema e că nu găsim răspunsuri. Credem că asta e menirea omului de a-şi respecta astfel ciclul. 

Iubirea ne ridică trei metri deasupra cerului, iar apoi ne izbeşte de pământ forța gravitațională.

Iubirea e o enigmă pentru cei care nu se cunosc pe ei însăşi.

Iubirea e o pedeapsă pentru maniacii egoişti.

Iubirea e pretutindeni! Dar nu observăm, suntem preocupați de viciile noastre.

Iubirea poate însemna: să asculți persoana de lângă tine aşa cum ai asculta melodia preferată.

Iubirea îți educă limbajul atunci când vine vorba de fostul sau fosta. Nu poți să-ți jicneşti iubita după tot ce a fost între voi. "Tâmpita" sau "curva" nu te-a ținut lângă ea, pentru că ştia că nu e predestinată ție. Nu şi-a dorit ca iubirea ta să se transforme în ură. Iubirea te învață că nu tot ce iubeşti poate fi sub posesia ta.

Iubirea reprezintă incapacitatea omului de a trăi singur. Nu poate sta veşnic pe marea singurătății, deoarece furtunile îl obligă să naufragieze la mal. Pe un loc stabil, unde regăseşte ceea ce lui îi lipseşte. Iubirea...

" mâncăm tot din farfurie "

Suntem femei şi dorim să se cunoască şi drepturile noastre, nu numai obligațiile.

Nu suntem femei de o zi, de o săptămână, de o lună sau de un an. Suntem aceleaşi femei care scriu poveşti de dragoste şi apoi le aruncă la gunoi, deoarece trebuie să accepte realitatea.

În războiul dintre sexe, am reuşit  să câştigăm teren. Putem fi independente şi cu numeroase tatuaje care nu se văd.

Din totdeauna ne-am dorit să fim respectate, apreciate, un strop de atenție şi iubire sinceră. Sunt femei care mănâncă tot din farfurie, deoarece îşi iubesc bărbații, le oferă ceea ce ei sunt incapabili să dea înapoi şi cu toate acestea nu se plâng. Trăiesc cu fruntea sus şi încearcă să-şi trăiască viața, bucurându-se de micile detalii.

Ne lăsăm dominate, fiindcă cel mai înțelept cedează şi considerăm că în timp lucrurile se vor schimba. Ştim că ne amăgim, dar iubirea te orbeşte  şi crezi cu disperare că visul de iubire se va îndeplini în timp.

Sau preferăm să fim nişte femei în singurătate, care privesc copii altora, zâmbind la vederea acelui tablou, dar cu un gol în suflet. Cu inima însângerată că nu şi-ai adus pe lume rodul iubirii. Iar apoi cu lacrimi în ochi îşi amintesc de eşecurile lor în iubire şi decizia de a rămâne singure, până când rănile deschise se vor mai închide.

Femei care au fost atrase în jocul iubirii şi au fost batjocorite, manipulate, agresate, etc. Ele sunt arătate cu degetul de către societate.

Femei şi iar femei,  niciodată nimeni nu va face o distincție între noi femeile, deoarece bărbații nu sunt atenți la ceea ce suntem, ce simțim, la caracterul nostru, suntem pentru ei toate femei.

Oricât am lupta mereu va fi egal între ea şi celelalte. E dureros să realizezi că chiar dacă mănânci din farfurie sau eşti o femeie în singurătate mereu vei fi înconjurată de sentimentul că nu ai ce meriți  tu cu adevărat. Chiar dacă avem succes în plan profesional, financiar vom bara de fiecare dată eşec, pentru că sufletul va fi întotdeauna singur.

Chiar dacă nu primeşti ceea ce doreşti de la ceilalți, respectă-te, fii încrezătoare în propriile forțe, zâmbeşte, iubeşte, fii fericită, visează, luptă pentru scopurile tale, calătoreşte, fă tot ceea ce îți plăcere, fii liberă. Toate acestea sunt câteva motive care îți redau încrederea în tine, noi speranțe. 

Nu trebuie să ne marginalizăm  fericirea, ci trebuie să aşteptăm farfuriile potrivite. Iubirea nu va mai avea un gust amar dacă vom găsi condimentul potrivit pentru gustul nostru. Trebuie să avem răbdare sau să ştim ceea ce vrem, să nu ne rătăcim în labirinte de gânduri şi sentimente, ci doar să mâncăm tot din farfurie la momentul potrivit.

Scrisoare către mama

                     Dragă mamă,

Îți mulțumesc că m-ai adus pe lume şi mi-ai făcut viața frumoasă, în ciuda împrejurărilor nefericite care s-au petrecut fără  ca eu să-mi dau seama, aveai un talent special în  a le face să  pară nesemnificative. Încă mai cred în  copilărie perfectă, pe care mi-ai oferit-o!

Îmi mai amintesc cu mare drag de toate clipele mamă-fiică, dar odată cu trecerea timpului am dorit să  aflu cât  mai multe despre trecutul tău.  Şi am aflat ceea ce presimțeam deja. Îmi pare rău că  nu am putut să-ți alin suferința, să  te pot proteja de ele, dar îți mărturisesc  sincer că  ai făcut față singură foarte bine, niciodată nu te-am văzut plângând sau să  fii supărată. Pentru mine ești un super erou, super mamă.

Timpul a lăsat amprenta peste amândouă, eu nu mai sunt fetița de odinioară, iar tu tânără mămică, dar nu vreau să  fim separate, vreau să  rămânem cele mai bune prietene.

Poate că destinul nu ți-a oferit cea mai liniștită viață, asa că vreau ca noi (eu şi sora mea) să  reușim să  îți oferim ce ceea ne-ai oferit şi tu: iubire sinceră  şi siguranță.

Această  scrisoare nu vreau să-ți  aducă lacrimi, pentru că  ai plâns destul până  acum, vreau să  fii mândră de ce ai, nu contează  ce a fost până  acum. Știu că  nu poți şterge totul cu buretele, dar nu doresc să  fii prinsă în trecut. Trebuie să  trăiești ca să  ne vezi pe noi şi să  spui în sinea ta "astea sunt fetele mele! " .

Mă  mândresc cu mamă mea, ştiu câte a îndurat, cât  a suferit, ştiu că  a trăit numai pentru noi, ratându-şi viața, de aceea vreau să-i satisfac fiecare dorință. Ştiu că e insuficient...

Nu pot încheia scrisoarea fără să-ți spun că  te iubesc şi că  nu  contează trecutul pentru mine. Ai luat deciziile în  funcție de timp, de moment, de necesitate. Nu te condamn, nu aş avea dreptul.

Îți mulțumesc pentru toate cuvintele şi acum îmi reamintesc de ele şi îmi dau seama cât adevăr se ascunde în  spatele lor. Tu nu ai fost genul care să vorbești prea mult, spuneai câteva cuvinte mari şi înțelepte. Mi-aş dori să fiu şi eu o mamă  la fel de bună ca tine.

În fiecare seară mă  rog pentru tine, ştiu că Dumnezeu va avea grijă de tine, mai bine decât oricine. Aşa mă  liniştesc, ştiindu-te în  siguranță.

Viața ne aduce numeroase piedici şi cred că  trebuie să mulțumesc de faptul că tu eşti iubita mea mamă.

Te iubesc enorm!

Cu drag, fiică ta.

Mereu în apropiere lacului

Zilele astea stăteam pe malul lacului și deodată își face apariția prietena mea. Eram atât de emoționate amândouă, ne-am îmbrățișat, iar apoi ne-am așezat. Ne-am povestit una alteia ce am făcut în ultimul timp și apoi îmi spune: "Mă căsătoresc!" Vestea m-a luat prin surprindere, dar eram foarte fericită pentru ea. A continuat spunând: "Nu știu când să fixez data evenimentului, unde va avea loc, lista invitaților, rochia mea de mireasă..." Nu am mai ascultat-o, deoarece mi-am amintit de noi două când eram liceene, ea era Fenomenala, veșnic îndrăgostită, iar eu Geniala.

Am întrerupt discursul ei: " Ți-ar plăcea ca nunta să aibă loc aici? Ar fi suficient loc pentru invitați, iar în grădină putem construi un cort care va cuprinde și lacul. Vom aranja totul." "Ești genială! Îmi place ideea!" 

Am izbucnit în râs amândouă, apoi devine serioasă, privindu-mă îmi spune: "Când am ajuns aici, pe verandă era un bilet..." 

Apoi a urmat o tăcere. Eu nu am spus nimic, iar ea aștepta un răspuns.

"Biletul nu era pentru un câine, nu?" Întrebarea m-a amuzat la culme și apoi i-am explicat: "Biletul acela nu este pentru cineva special, de obicei îl las acolo pentru cei care vor să mă vadă când nu sunt acasă."

A oftat, spunând: "Ce mă fac cu tine?" "Păi ce ai putea  să faci?" , am întrebat. "Am uitat să te întreb, vrei să fii domnișoara mea de onoare?" "Va fi o plăcere!"

Am aranjat totul, casa era schimbată total, iar cortul i-a fascinat pe invitați. Nunta a avut loc în luna septembrie. După noapte nunții, ne-am întâlnit dimineața în bucătărie și atunci i-am spus prietenei mele că vreau să vând casa.

"Ce? Și unde ai vrea să pleci?" "Nu știu." "Știi, mi-ar plăcea să o cumpăram noi, copii noștri vor crește în locul unde noi doi ne-am unit destinele." "Prea bine."

Sunt două luni de când am plecat din locul acela minunat. De ziua mea am primit un telefon de la prietena mea că a primit un oaspete de-al meu, spunându-mi: "Mă bucur că biletul acela nu era totuși pentru un câine!"

Am fost încântată de veste, dar știam că trebuie să-mi fac speranțe. Tot în aceeași zi m-am întâlnit cu oaspetele meu într-un parc. Eu stăteam pe o bancă în apropierea lacului, s-a așezat și el, mi-a întins cadoul. Eram fericită ca un copil mic, dar nu vroiam nimic mai mult decât ceea ce îmi dădea el, așa că i-am  mărturisit ceea ce simt eu: "Ascultă, ceea ce este între noi nu poate fi mai mult, pentru că relația noastră nu ar merge, asta e de mult hotărât de destin."

"Eu cred că tu ai hotărât..." "Fii realist! Relația noastră nu a mers de la început, de aceea..."  Mi-a întrerupt discursul, zicând: "Eu nu te voi opri din fuga ta de iubire, pentru că vreau să o facem amândoi. Vreau să renunți ca să mai tot fugi, fiindcă mereu ne vom revedea, oricât ai fugi tu." "Păi, atunci nu mă opri și uită-mă!"

A început să râdă, iar apoi îmi spune: "Chiar nu înțelegi ce spun eu?"

Mi-am dat seama  că eram penibilă și că el avea dreptate, i-am cuprins mâna lui într-a mea și i-am șoptit: "Cred că sunt prea bătrână ca să mai fug."

Ne jucăm de-a viața?

Stau pe mansardă și privesc spre pădurea din apropriere. Verdele pădurii e atât de rece, dar în același timp calmează viteaza gândurilor.

Sunt și eu un jucător în marele joc numit viața. La început am fost o amatoare, așa ca am asistat jucătorii adevărați. Acum  sunt și eu una de-a lor. Am învățat regulile jocului, chiar dacă acesta nu impune aparent niciuna.

Mărturisesc că am fost foarte norocoasă, deoarece am întâlnit persoane de la care am avut de învățat ceva și le mulțumesc pe această cale. De asemenea am învățat și de la cei amatori. Modul cu care ei își complică existența, mă uimește, mă intrigă, mă lasă fără cuvinte. Eu nu mi-am dorit niciodată să am o viață complicată de propria persoană, eu mereu am vrut să știu pe ce drum trebuie să merg, să știu pentru ce lupt.

Azi, ești la un nivel, mâine la altul, nu știi ce va aduce ziua de mâine.

Incertitudinea e la tot pasul, ca în iubire, de fel.

Știi când începi să iubești, dar nu știi când se va sfârși totul, cineva va avea de câștigat. Cine va suferi mai mult , câte regrete și cuvinte nerostite vor rămâne ținute acolo, pentru totdeauna.

Jocul de-a viața are mai multe etape, dar iubirea rămâne cea mai grea etapă pentru muritori. Iubirea este cea mai complicată, complexă, enigmatică pentru inima noastră, care cade în cursă de fiecare dată, iar apoi rămânând sleită de puteri. Dar în ciuda jocului, destinul își duce la capăt conduita de a aranja totul cum se cade, astfel că fiecare își făurește un viitor și mai devreme sau mai târziu își întâlnește sufletul pereche.

Printre verdele acela crud au pătruns razele de soare, făcând totul de smarald. Nebunia culorilor mă invită la o plimbare, așa că accept cu mare plăcere. Mă plimb până la apus, mă întorc spre casă când pe cer încă mai este curcubeul apusului.

Ajunsă acasă mă scufund în beznă și aș vrea să fiu și eu înțeleasă în acest joc afurisit. Refugiul meu se distruge, bezna se risipește la primul fascicol de lumină și simt căldura îmbrățișării lui.

Jocul e ca un bâlci de situații, sentimente și întâmplări, provocări ce ne mai sfărâmă din vise...