Un alt sfârșit

Toți trăim acel moment în viață când ne este dor de ceva sau cineva, chiar dacă ne-a rănit sau l-am pierdut.

Oricât de mult ne-am educa să uităm aceste amintiri sunt anumite lucruri mărunte care declansează acele amintiri din subconștient. Amintiri care dor și care te fac să realizezi cât de tare te mai doare și acum.

Poate zilnic suntem superficiali pentru că ne propunem să trecem peste și în această privință suntem teoreticieni cu diplomă, e mai simplu să nu răspundem la întrebări și să le considerăm retorice, până la urmă cu un răspuns sau nu viața merge mai departe. Dar ce te faci când  ele revin, ce îți mai spui?

Fiind o persoana introvertă îmi place să analizez, iar de cele mai multe ori oamenii simpli răspund la această întrebăre din impuls. Adevărul doare, știu și este greu de acceptat și de aceea refuzăm să fim sinceri și devenim, astfel impulsivi.

Totodată ei nu sunt curioși și nu pun întrebări, ci se mulțumesc cu răspunsuri vagi și incerte care  nu dau prea multă bătaie de cap.

Mereu am auzit "viața merge mai departe" și cum superficialitatea câștigă, e mai rentabil să spui "las-o baltă" decât  "să mai încercăm încă o dată" și decât să analizezi și să observi unde ai greșit.

Ceea ce am învățat eu în acest timp de la aceștia e că îi subestimez, că nimic nu e mai important decât propria persoană și, de asemenea cu cât ești mai egoist cu atât  ai mai multe de câștigat. 

Ei rezumă totul la trăiește clipa, însă și prezentul presupune un trecut și un viitor, nu poți fi cineva dacă nu ai un trecut și nu poți să devii ceva dacă nu ai un început.

Am învățat că nu pot lăsa trecutul în urmă, pentru că el face parte din ceea ce sunt și voi fi.   

The heart wants what it wants

Ne-am pierdut printre cuvinte

Și câteva sentimente

Acum aștept ca el să plece

Și să mă uite

Ceea ce iubirea mi-a dat

Tu ai luat,

Ai distrus, iar inima mi-ai călcat în picioare

de parcă ea era un "Welcome home"

Acum îmi număr minutele

și clipele în singurătate,

gândindu-mă unde e a mea jumătate

Dacă tu nu ești, atunci cine e?

De ce atunci când eram împreună

Trăim totul atât de intens?

Iar acum am impresia că nu mai respir...

Mi-ai facut bine, dar și rău

M-ai făcut să înțeleg că nu totul e etern

Am obosit să te cunosc și să te recunosc

și să mă gândesc 

de ce ți-am încredințat viața

știind că într-o zi vei pleca

Ajută-mă să te uit!

Vreau să te urăsc

Să simt iar că trăiesc

Să uit cât de trist

e acum totul...

Ia-ți toate amintirile și hai să ne uităm! 

Când omul e singur...

Când omul e singur cheamă în casa sa și în suflet ploaia, vântul și frigul.

În fiecare zi dansează când ploaia îi bate în geam, ascultă când vântul adie și este  rece cu frigul ce intră pe sub crăpăturile ușii, apoi rămâne singur  și se întreabă ce să facă și privește în jur, iar în gândul lui se aseamănă cu frunza moartă ce încearcă să se desprindă de pe ramura copacului.

Pentru un moment se întreabă dacă acel copac  suferă de fiecare dată când îi cade câte o frunză.

"Suferim de fiecare dată când pierdem ceva sau căutăm fericirea în alte lucruri?"

Rușinat de întrebarea lui, se gândește dacă a fost fericit și ce înseamnă a fi fericit.

Atenția îi este captată de frunza ce zboară spre pământ și este uimit de delicatețea ei, de zborul ei și de eleganța de a cădea brusc jos.

Care dintre noi ar accepta cu grație propria decădere? Cine și-ar dori să-și zdrobească orgoliul, dar să iasă cu onoare de pe scenă?

El a fost dintotdeauna omul singur care a observat, a analizat și a tăcut. Nu a avut cu-i spune ce e sufletul lui și de ce a rămas singur. Un oaspete ce vine este vântul care vorbește ce vorbește, iar apoi pleacă, uitând să îl mai asculte și pe el. Ploaia îi rămâne singura alinare, ce îi mângâie rănile cu câte o simfonie, iar cu frigul este indiferent, fiindcă aduce numai necazuri. Din moment ce și frunza a căzut chiar a rămas sigur. Este mai mohorât decât cerul, mai pustiit, dar cu mii de întrebări ce rămân în mintea lui, ceea ce îi dă senzația că este mai gol decât trunchiul copacului.

Dacă afară e toamnă, în sufletul lui ce este?

Zilnic se întreabă, încearcă să-și găsească răspunsuri până când obosește și privește iar afară. Atunci  uită de existența lui și urmărește uimit ceea ce vede și își spune în sinea cât de inferior este în comparație cu minunile naturii.

În fiecare seară se luptă cu fantomele din visuri, dar lupta se sfârșește când se deșteaptă singur în întuneric. După ce bătăile inimii se mai potolesc își privește chipul în oglindă, întrebându-se: "Ce cauți tu aici?"

Palmieri în zăpadă

Când suntem mici ne temem de întuneric, dar când creștem îl vedem cu alți ochi, apreciem liniștea, lumina lunii și miile de stele.

Cât de schimbătoare și înșelătoare pot fi unele lucruri din viața noastră, de exemplu, trecutul. Sunt episoade care ne închid gura, sufletul și mintea, mai exact durerea din el, momentele când îți doreai să dispari, dat uite că vine și ziua când reușim să evadăm.

Suntem, totuși norocoși că putem să ne dezrădăcinăm, în comparație cu copacii.

În momentul când suntem departe de tot ce ține de trecut tot te mai gândești la el, îți reapar în minte momentele.

Dezrădăcinarea nu este echivalentă cu uitarea, ci faptul că îți acorzi o a doua șansă și vrei ca viitorul să fi mai bun, mai presus decât trecutul.

Reconstituirea trectului nu mai este atât de dureros, totul pare ca un film care se derulează în mintea ta, imagini, dublări de scenă și aceleași personaje.

Îți ignori suferința, dar în schimb o înțelegi pe a celorlalți și nu îți dorești nimic de la cei din jur, ești fericit când oferi și fugi de ceea ce îți vor dărui ceilalți.

Cel mai de neimaginat lucru la care nu te-ai gândit e că te vei întoarce înapoi de ce ai fugit.

Întoarcerea te sperie, încerci să o amâni, însă soarta e mai hotărâtă decât sentimentele tale, așa că te întorci puțin agitat.

Retrăiești, te plimbi pe străzile trecutului, recunoști chipuri, peisajul îți declansează amintiri prăfuite. Când îți reactualizezi cât de cât trecutul urmează ciocnirea cu cei care au făcut parte din tine, mai exact din trecutul tău, de ceea ce ai fost.

Brusc realizezi că lanțurile au fost rupte, cărțile au fost jucate, oricât de mult și-ar dori ei să te distrugă nu vor mai reuși, pentru că ți-au mai luat totul odată și fiecare are o a doua șansă, oricine, chiar și tu!

Singurul lucru pe care ți-l dorești e să te întorci în prezent, să ajungi acasă, ca mai apoi după această călătorie în trecut să te întrebi ce te mai leagă, de ce nu mai vrei o legătură cu ce a fost și ce este.

Înțelegi că tu te-ai schimbat și că ei sunt la fel... când îți dorești dezrădăcinarea inevitabil apar și schimbări pe care le vei observa de-a lungul timpului, iar întoarcerea în trecut va fi ca o imagine cu palmieri în zăpadă sau zmeura plantată într-o zonă de câmpie.

Chiar dacă trecutul te va urmări toată viața, deoarece vor fi persoane, nume și locuri care îți vor aminti de ce a fost, însă tu nu simți că mai faci parte din ce a fost. 

Dear...

(Mi-aș fi dorit ca așa zisa scrisoare să fie adresată unei anume persoane, dar m-am răzgândit.)

Toți ne cunoaștem oportunitățile și șansele de a reuși în viață, ne împotrivim destinului ca mai apoi să ne plafonăm, găsind diverse clișee, precum "asta e viața", dar totuși ne întrebăm cum ar fi dacă...

În ecuție va fi mereu un dacă indiferent  de ce ni se va întâmpla.

Oamenii se schimbă, tu nu vei mai fi ceea ce ai fost ieri și bănuiești ceea ce vei fi, te gândești la viitor, uneori cu entuziasm, alteori cu teamă. Uneori incertitudinea și speranța îți pot da aripi, până și o idilă te poate teleporta în al nouălea cer.

O gamă variată de sentimente, de întâmplări ne pot schimba, ne fac să renunțăm la unele persoane, pe altele le păstrăm și tot așa.

Cel mai ușor e să plecăm, spunem ce nu ne mai satisface, dacă e cazul și ne îndreptăm spre alte aventuri.

Știu că e ușor să pleci, poate că și eu am făcut-o, dar cu gândul că e cel mai bine... Zâmbesc când citesc ultimele tale cuvinte pentru mine, m-au durut și am încercat să înțeleg, dar nu am reușit. Credeam că mă cunoști și ști după atâta timp cum sunt, până și certitudinea poate da erori la un moment dat. Nici apusul nu este la fel în fiecare seară există probabilitatea ca niște nori să-și facă apariția, iar aceea magie de culori dispare.  

E aiurea că se sfârșește așa și mi-aș dori să vorbim și atunci îmi doream, dar trebuie să recunosc că eram prea furioasă să gândesc la rece.

Mă comportam ca o egoistă, dând vina asupra ta.

Nu știu ce s-a întâmplat de suntem așa, dar sigur că a intervenit ceva.

Din păcate nu pot schimba lucrurile, dar e minunat să știi că prietenii de la distanță nu te-au uitat, că îți trimit mesaje și povestesc ce s-a întâmplat cu ei, dar în același timp e dureros  când îmi amintesc de tine.

Nu știu mai nimic despre tine, cel puțin în ultimul timp așa că îți doresc numai bine și poate ne vom întâlni înainte de apus.

Good luck!

"Oare sunt fericiți? "

Timpul se scurge foarte repede și produce o mulțime de schimbări pe care le observăm atunci când ne confruntăm cu o altă generație sau cu politica.

 De curând eram într-un mijloc de transport în comun și fără să vreau am auzit conversația unei doamne la telefon, ca la finalul disputei să aflu că este o bunică care își dorea să petreacă ceva timp cu nepotul ei, dar el ezita această revedere ivocând diverse pretexte.

Am văzut cât de supărată era și mi-aș fi dorit să meargă împreună cu mine la o plimbare.

-Mă scuzați, nepotul meu, încerc de ceva vreme să-l văd, dar mereu se scuză și îmi spune că nu are timp. M-am gândit să mergem la pizza, dar nu are timp! Până acum l-am păsuit, ba are de învățat pentru bac, pentru facultate, acum ce mai are de făcut?!

-Tineretul, răspunde o altă doamnă.

-Și noi am fost tineri, dar țineam la părinți, frați, surori... Eh, am trăit alte timpuri , o altă bătrână cu ochii în lacrimi.

-Lăsa-ți-mă cu alte timpuri, tinerii au de unde să aleagă, au mai multe oportunități decât am avut noi și ei cad pradă viciilor și se izolează de familie.

-Oare sunt fericiți?

-Nu cred.

Aș fi vrut să mai aud ce spun cele trei femei, dar autobuzul a oprit în stația Sanitas, iar ele au coborât.

Întrebarea a fost o lovitură sub centură, dar e adevărat că avem nenumărate oportunități și sfârșim să trăim izolați. Ne consumăm energia ca să le arătăm prietenilor cât de cool suntem, iar aceștia există în jurul nostru pentru o perioadă, din păcate!

Însă părinții, bunicii, frații vor fi mereu lângă noi, în orice moment.

Oare chiar suntem atât de fericiți sau ne canalizăm doar pe lucruri superficiale? 

Copacul

Printre razele soarelui
îmi scutur stelele,
iar pulberea lor se răspândeşte
departe
de cei ce trec, privesc,
iar apoi mă uită.
Sunt copacul prins
în singurătatea trunchiului
care plânge la auzul cântecului.
Copac care încearcă să-şi trimită stelele
înapoi pe cer,
dar  ele sunt  purtate de vânt.
Copac ce-si pierde frunza
toamna  şi iarna,
iar primăvara îmi recapăt demnitatea
şi steaua.
În  restul zilelor
îmi întind crengile,
crezând că ating cerul,
iar apoi privesc sub frunză
rădăcinile îmi sunt prinse în țărână.
Sunt pustiu de voci,
de aceea ascult oameni şi păsări.
Eu sunt copacul rupt din soare
ce are soarta
de a-şi ridica steaua
pe bolta cerească,
iar apoi să se veştejească.

Vise spulberate

Ajungem în momentul când coborâm cu picioarele pe pământ şi privim spre înaltul cerului şi ne întrebăm dacă vom mai ajunge iar acolo. Suntem părăsiți de copilărie, fără arma naivității, trăim la rece!
Clădim vise, apoi le ascundem până în momentul când reuşim să le eliberăm din colivie sau le spulberăm.
Toți avem câte un vis ideal pe care nu am reuşit niciodată să-l dobândim. Şi eu mi-am dorit să devin pilot. M-am imaginat de atâtea ori zburând printre nori, conducându-mi perechea de aripi, ce mă ancora departe de problemele terestre. Aş fi fost un înger mascat, dar îngerului nu i s-au dat aripile pe care şi le dorea.
M-a durut mult nerealizarea visului meu. Mereu mă blocam la vederea unui avion ce îşi urma traiectoria pe înaltul cerului şi mă întrebam cum ar fi fost dacă eu aş fi acolo în acel moment acolo, apoi îmi înghițeam lacrimile, pentru că eu eram vinovată... renunțasem prea uşor.
Brusc am realizat că durerea trecuse mai repede decât mă aşteptasem, numai că eu îmi blocasem gândurile asupra nereuşitei. Vedeam numai ceea ce mă setasem să văd. Am descoperit că dacă vrei eşti pregătit în orice moment. Când gândeşti pozitiv oferi siguranță şi garanție prin ceea ce doreşti să faci şi ceea ce ai realizat. Când te împaci cu viața ta bună sau rea, totul pare mai uşor şi realizezi cât de mult contribui şi tu la realizarea propriului noroc.
Ca şi mine ajungi la concluzia că ți-ai spulberat de unul singur propriile vise, fiindcă te-ai lăsat înecat într-o mare de neîncredere, îndoială şi nesiguranță, dar pe fiecare mare există câte un salvamar, aşa că atrage-i atenția pentru a ajunge la timp spre tine.

Dragostea nu-i de mine

M-am întors înapoi la căsuța ascunsă printre verdele crud. Îmi era atât de dor de tot ce e aici.
Am intrat în căsuță, scufundă în acelaşi întuneric mitic, am urcat în mansardă şi m-am plimbat prin  fiecare colțişor. Am ajuns în dreptul geamului, geam în care am văzut atâția zori de zi, dar şi apusuri, şi o sumedenie de picături de ploaie care mi-au bătut la geam. Iar dincolo de sticla transparentă este un peisaj superb. După un tur al casei, ies afară, spre poteca ce duce spre lac. În perioada asta, lacul este înghețat şi lipsit de viață, fără nuferi, fără speranțe.
Observ aleea ce duce spre pădure, aşa că pornesc într-acolo ca în vremurile bune.
Mă plimb o vreme, iar apoi revin la gândurile mele de odinioară. Mă gândesc iar la toate lucrurile acelea şi brusc mă trezesc că mă gândesc la mine, când eram în copilărie. Mereu am fost o realistă, nu am visat niciodată la Făt-Frumos sau să mă gândesc la nunta mea, la alai, rochie de mireasă. Singurul gând a fost că mi-aş dori trei băieți cu ochii negri, la fel ca reginele din basmele citite de mine. Nimic mai mult, niciun plan de familie, cum se gândesc unele din noi.
Eu mereu mi-am dorit să fiu smart şi să fiu liberă. M-am ambiționat, ca să reuşesc să fac ceva cu viața mea, să dau sens la tot ceea ce vreau să fac, să devin.
De mică mi-a plăcut să fiu independentă, încât mi-a fost uşor să adopt acest stil, iar apoi când am mai crescut am văzut şi ce se întâmplă prin culisele oamenilor din jurul meu, am depistat greşelile lor şi mi-am propus să nu repet aceleaşi greşeli. Iar acum sunt ceea ce am educat la mine.
Aşa că am o viață ordonată. Nu regret faptul că nu am trăit nicio idilă sau vreo poveste siropoasă de iubire, ştiu că nu aş fi gustat din ea, pentru că eu mereu mi-am dorit cu totul altceva.

Diagnostic: dragostea nu-i de mine.;)

Dear Love,

Stau în mansardă şi mă gândeam la tine, la acel el. Dar care nu mai e. Îl aştept mereu la geam, privesc apusul, dar el nu mai apare.
Mereu voi fi cea care observă, analizează şi tace. Voi aştepta mereu ochii care mă vor căuta în mulțime, zâmbetul cald care ar topi chiar şi soarele, strângerea de mână care să mă aducă cu picioarele pe pământ.
Nu m-ar mulțumi lucrurile şi vorbele, pentru că din toate acestea rămân doar amintirile. Eu vreau să trăiesc o poveste. Aş vrea să ajungem la stele , într-o bună zi şi să nu mai spun despre noi că a fost un el şi o proastă, adică eu.
Eşti aproape, dar departe. Uneori mi-aş dori ca vântul care hoinăreşte la geamul mansardei mele să fii tu, dar  nu e. Luna care mă veghează seară de seară când scriu să fii tu, dar nu eşti. Când privesc stelele mi-ar plăcea să-ți văd ochii, dar nu-i văd.
Privesc în jur şi ştiu că nu am câştigat războiul, că soarele doar a apus şi mâine în zori va răsări iar şi că va fi diferit față de cel de azi şi de zilele trecute. Ştiu că nu am promisiuni de la tine, pentru că tu eşti printre alte stele, în alte locuri, printre alți ochi, alte cuvinte dulci. Mult prea departe...

Şi totuşi, unde eşti my Love?

"Învață de la soare cum trebuie s-apui"

Mereu am visat că voi avea un zbor uşor, că nu voi şti ceea e aia decădere decât în ziua când nu voi mai fi.
Am fost mulțumită de fiecare victorie de-a mea, încât nu ştiam cum mai este gustul eşecului. Astfel mi-am hrănit orgoliul cu ele, iar acum când aripile mi s-au frânt, am simțit că totul s-a destrămat. Problema e că nu pot accepta, fiind de asemenea conştientă de faptul că îmi fac rău. Amintirea încă e vie în mintea mea şi apare mereu şi înăbuşă fiecare fărâmă de speranță, de acceptare. În final obosesc să mă tot gândesc. Dar orgoliul, revolta, stresul, regretul încă  sunt prezente.
Ştiu că îmi voi reveni mai devreme sau mai târziu şi voi recupera ce am pierdut ieri.

" It's not a bird, not a plane/ It's my heart... "

Sunt tristă.
Obosită.
Încă o dată mă las purtată de sentimente şi cedez. De câte ori am jurat că nu mai vărs o lacrimă şi iată-mă plângând din nou.
Am preferat să mă mint că sunt puternică, că totul va fi bine, să-mi imaginez că mereu vei fi cu mine, că te gândeşti la mine la fel de mult ca... laşa de mine.

Câteodată nici nu ştiu ce vreau...

Sunt uimită de tot ce e în jurul meu şi singura  mea evadare e fuga şi izolarea.

Mereu  am căutat un cer şi pentru steaua mea, dar se pare că va fi doar o stea căzătoare. Se va mulțumi să ajungă pe cer, să privească şi apoi  să cadă.

Aşa că, inimă taci şi suferă!