Îmi este greu să spun adevărul în față, cred că e mai bine să fiu indiferentă. Durerea nu te face mai uman, ci mai atent, știi ce urmează după câteva cuvinte aparent simple, după câteva gesturi făcute din impuls.
Aș vrea să fiu puternică, dar nu sunt, mă prefac...
Oamenii simt nevoia să asculte pe alții din dorința de a știi că ei sunt mai buni decât ceilalți, că nu au atâtea păcate. Vine apoi ziua când prietenii se plictisesc să mai fie cu tine, pentru că au obținut ce-și doreau și acum caută ceva mai bun.
Cu toții căutăm câte ceva și nu suntem conștienți că l-am obținut de abia atunci când l-am pierdut. Ca și cu sufletul știm că există, dar nimeni nu a văzut niciun suflet.
Câte speranțe stinse, câte zile uitate, câte ratăm, câte pierdem.
Și ce dacă avem o viață...
Apoi ne trezim din visul nostru american și ne dăm seama în ultimele minute ale vieții de câte am fi putut face.
Când stau aici mă simt protejată. Plaja e atât de pustie, dar nu simți singurătatea. În timp ce mă plimbam pe plajă am ridicat o scoică, am analizat-o și apoi am ascultat povestea ei. Nu am putut să o arunc după, am pus-o în buzunar, iar apoi acasă în bibliotecă.
În bibliotecă găsesc o parte din sufletul meu, am pus în raft și aceea scoică. Probabil nefolositoare pentru unii, dar nu am putut să o arunc după ce i-am auzit povestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu