Stau în mansardă cu o foaie albă și stilou și ascult cum ploaia îmi bate în geam. Nu pot scrie, ploaia îmi distrage atenția. Mă ridic de la biroul meu improvizat și merg spre fereastră. Privesc afară și sunt uimită cu câtă rapiditate pământul absoarbe picăturile reci de ploaie. Îmi iau privirea de la fereastră și mă uit spre foaia aceia care încă mai este albă, așa că mă întorc spre birou, mă așez, dar simt că lipsește ceva. Nu știu de ce nu pot scrie. Îmi ridic privirea înapoi spre geam și apoi într-o fugă nebună mă îndrept afară în ploaie.
Am stat afară până când ploaia s-a oprit.
Udă m-am întors în mansardă, m-am așezat din nou la birou am luat stiloul în mână și am început să scriu, cum niciodată nu am făcut-o, când am terminat cu scrisul, m-am dus spre fereastră, afară era soare, iar hainele mele erau uscate și din bucătărie venea miros de prăjituri. Sunt nedumerită...
Îmi amintesc foarte bine de tot ce am făcut, de faptul că am alergat afară în ploaie și m-am întors aici ca să scriu. Dar cât timp mi-a luat?
Nu știu și nu-mi pasă, dacă stau bine și mă gândesc.
Ce importanță mai are?
Cobor din mansardă și sunt întâmpinată de privirea lui caldă. Simt cum ochii lui mă analizează, dar nu spun nimic, încă. Aștept.
Zâmbește când îmi observă atitudinea și îmi aduce o cană cu ceai cald. Apoi ne așezăm față în față și îl privesc. Părul lui brunet, ochii căprui și zâmbetul lui cald le ador, dar în secret...
Mă privește și văd că este nedumerit din cauza privirii mele, așa că îmi mut privirea spre șemineu, aș vrea ca în acest moment să vorbească, dar el continuă să fie tăcut. Prin minte nu-mi trece niciun subiect interesant. Îmi beau repede ceaiul și mă întorc înapoi în mansarda mea.
Mă simt așa de aiurea, de obicei noi vorbim orice oricând, dar se pare că vechile obiceiuri vor rămâne în trecut, mă simt vinovată. Trebuie să cobor!
Îl găsesc în grădina noastră cu flori, alerg și sar în brațele lui. Sunt fericită că el încă îmi mai răspunde la semnalele de iubire și sunt liniștită că nimic nu s-a schimbat.
Încă o dată el îmi demonstrează că pot să am încredere, că îmi trece cu vederea anumite stări și cred că uneori el le înțelege mai bine ca mine. Până să ajungem la această pace au fost și momente când mă enerva atât de tare, încât i-aș fi scos ochii, iar acum se amuză ori de câte ori sunt nervoasă pentru că ochii mei căprui devin negri.
Dacă cineva la început mi-ar fi spus că noi doi vom avea o relație, mi s-ar fi părut cea mai reușită glumă, deoarece dacă vrei o lume cu mine, trebuie să ai răbdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu