Zilele astea m-a vizitat o prietenă dragă, căreia îi mulțumesc pentru încrederea ei. Și ca de fiecare dată îmi povestește o groază de lucruri. Stăteam amândouă pe canapea și ne priveam, povesteam, râdeam și la un moment dat văd că se întristează, iar apoi zâmbește. Zâmbetul ei atât de cald ascunde atâta suferință. "Știu că te gândești că m-am întristat din cauza lui, dar nu e chiar așa. Mă gândeam cât de bine mă simt lângă tine, mă gândeam la timpul care trece așa de repede ori de câte ori ne vedem și mereu am impresia că omit ceva din tot ce spun și când procedez astfel tu îți dai seama de tot. Observ că mă cunoști foarte bine." Am dat din cap, semn că afirm ceea ce a spus, iar ea continuă: "Știi cât mă doare că după ce s-a întâmplat între noi doi, mi-a rămas un gust amar. Și oricât de amar este acest gust tot îl iubesc." Își țintește privirea în podea și chiar dacă își ascunde privirea îmi dau seama că vrea să-și ascundă lacrimile. Mă gândesc la ceva care să o facă să se simtă mai bine când deodată își ridică privirea și observ că-i curg lacrimile și încearcă să-mi zâmbească. "Mi-am imaginat mereu ca o să-l cunosc pe Făt-Frumos, că o să mă îndrăgostesc și că o să trăim fericiți până la bătrânețe." "Ca în basme." "Exact..." "Fetele frumoase din basme pe care le-am citit noi mereu se luptau împotriva răului, îl învingeau și trăiau fericiți pe veci." "Numai că basmul nu are același final și în realitate." "Nu în toate cazurile. " "Eu nu am înțeles nici acum de ce m-a lăsat să-mi fac speranțe dacă nu-i inspiram nici milă?" Mă simțeam atât de prost că stau așa în fața ei și nu-i spun nimic, dar nu știam cum să-i mărturisesc că este o persoană atât de minunată și că va veni și ziua când o să-mi spună că e foarte fericită. Mă strânge în brațe și îmi șoptește: "Știu la ce te gândești, dar nu e așa de ușor să-mi îngrop sentimentele. Încă îmi mai amintesc de prima zi când l-am văzut, cum am rămas pe loc ca o statuie acolo câteva minute doar să-l privesc, îmi amintesc că aș fi dat orice numai să-l văd câteva secunde măcar, îmi amintesc că l-aș fi sunat în disperare, dar bine că erai cu mine cine știe de ce aș fi fost în stare, iubirea m-a orbit... Și când i-am mărturisit că-l iubesc s-a schimbat, și-a cerut scuze pentru că mi-a dat speranțe și a dispărut din peisaj. Uneori mă gândesc că e mai bine așa că a dispărut decât să mă fi făcut să sufăr mai mult, cel puțin nu avem amintiri, deci nu-mi sângerează inima prea tare. Pe scurt viața mea a revenit la cursul ei inițial, numai că din când în când îmi amintesc de el..." "Știi uneori mă gândesc și eu la voi doi. Dar știu că o să fie bine, chiar dacă ai plâns și ai suferit enorm, ai un suflet bun și curat și mai știu că va veni și ziua când el va fi dat uitării." "Și până atunci?" "Trăiește clipa!" "Iubind..." "Iubind, da, iubind..."
Am văzut cum ultimile mele cuvinte i-au dat speranță, au făcut-o să se simtă mai puternică și să aibă încredere în ea...
Mereu am apreciat la ea că oricât de greu i-a fost găsește mereu puterea să mai zâmbească și să viseze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu