O ultimă dorință

Te rog sa ma lasi sa plang.


Lasă-mă singură, prezența ta nu mai are nicio importanță ai lipsit atât de mult încât nu-ți mai recunosc vocea.
Am trăit în ceață lângă tine... numai minciuni, fără dovezi de iubire. Mă doare  că nu ai vrut să-ți dai seama cât de mult însemni tu pentru mine, nu te-a interesat. Cu dezinteresul tău mi-ai călcat inima în picioare.
Da, ești un laș, fiindcă nu ai fost sincer cu tine... de ce am tupeul să-ți cer să fii sincer cu mine?!
Ești un laș, pentru că nu ți-ai clarificat sentimentele, viața, dorințele și nevoile, un laș egoist.
Când îți spun adevărul în față pretinzi că ești o victimă, când de fapt ești o canalie care mi-a distrus fiecare părticică bună din sufletul meu. Nu știu dacă o să mă vindec vreodată, dar sunt conștientă de acest lucru, încât nu-mi mai irosesc timpul cu remedii.
M-am retras într-o cășuță de lângă un lac minunat. Ador să privesc apusul... atunci când îl privesc mă gândesc la viața mea. Nu compar frumusețea apusului cu nimic din viața mea, dar ultima clipă de strălucire îmi amintește că orice început are un sfârșit, trist sau fericit. 
La apariția primelor stele îmi înfășor șalul mult mai bine de corp și intru în întunericul casei. Ciudat întunericul mă face să mă simt bine, nu mă înhibă, atâta mister se ascunde și de asemenea mă bucură faptul că nu ai reușit să mă cunoști atât de mult, încât să împărțim momente de care mă bucur de ele zi de zi.