Sunt bine

Mă plimb prin oraș... nici nu mai simt aerul rece de toamnă, se pare că gândurile sunt atât de multe ca frunzele ce stau să cadă.

Mă gândesc la timpul care a trecut, prea repede și regret că nu mai am încă trei secunde.

Trei secunde în care să spun tot ce simt, adevărul verde în față, să despic tot ce nu-mi place, ca apoi să fiu împăcată. Timp în care să spun că "sunt bine" și să simt asta.

Vreau timp ca să fiu ascultată, nu să ascult și să fiu avocat.

Timp că să mă gândesc la dorințele mele.

Cine a împărțit timpul? Cine a fost dispus să-mi dea doar trei secunde, ca să vădă ce e în sufletul meu?

Timp?

Acum timpul mi se pare o noțiune abstractă...

Când privesc natura, simt că ea mă înțelege, îmi absoarbe gândurile și energia negativă. Fiecare frunză ce cade îmi amintește de timpul care trece. Copacii seminuzi sunt în minte o reflecție a sufletului meu. E bine să simți că totul se rezolvă și te fac mai puternic. Bine e cam devreme să spun că sunt puternică, măcar văd viața cu alți ochi, mă simt stăpână pe trup, minte și suflet.

Sunt bine, pentru că am învățat să aștept, să fiu naturală și rațională. Nu mă mai mint doar ca să fug de mine, dar uneori o minciună e mai bine servită decât adevărul gol-goluț, deci ne place să fim mințiți?

Orice s-ar întâmpla în viața mea știu că pot dispune mereu de masca cu "sunt bine" și uite așa îmi pot apăra ruinele sufletului... poate într-o zi o să cunosc un clarvăzător. 

Un nou început

Ești mândru să știi că ai distrus și inima mea?

Aș răspunde eu în locul tău, ai făcut ce ai crezut că e mai bine în acel moment pentru noi, când de fapt te gândeai numai la ambițiile tale. Pentru tine am fost  ca oricare alta, lista continua și după mine, nu am reușit să te învăț să iubești. De asemenea cred că e mai bine decât să văd că ești cu mine, dar ți-ai dori să fii cu altcineva. Oribil sentiment.

Eu sunt bine acum, nu am vărsat nicio lacrima, ci doar m-am gândit cât de oarbă am fost că am crezut în minciunile tale, credeam că sunt clipe superbe pe care nu le voi uita niciodată. Dar acum ele nu mai au nicio importanță.

Am fost, sunt și voi fi fericită pentru că eu am iubit necondiționat fără să cer nimic la schimb. Mulțumesc  pentru puținele momente când ai fost sincer, de abia acum îmi dau seama că acele momente au fost un cot. Acum știu că nu voi mai repeta greșeala.

Sunt pregătită să înfrunt orice situație , fără să mai fiu șocată de anume schimbări de atitudini din partea celorlalți. Nu ne mai datoram nimic, am șters tot ce avea legătură cu tine, știi sunt la fel de normală, nu îmi doresc răzbunare, știu că o vor face altele, o sa va distrugeți între voi. 

Iubirea doare când o împarți  și rezultă un rest mai mare.

Azi este o zi importantă... mă privesc în oglindă și observ că culoarea ochilor oferă o anumită putere pe care nu am văzut-o niciodată în ei.

 Știu că pot primi mult mai mult dacă sunt om, ceea ce tu nu ai să fii niociodată.

O ultimă dorință

Te rog sa ma lasi sa plang.


Lasă-mă singură, prezența ta nu mai are nicio importanță ai lipsit atât de mult încât nu-ți mai recunosc vocea.
Am trăit în ceață lângă tine... numai minciuni, fără dovezi de iubire. Mă doare  că nu ai vrut să-ți dai seama cât de mult însemni tu pentru mine, nu te-a interesat. Cu dezinteresul tău mi-ai călcat inima în picioare.
Da, ești un laș, fiindcă nu ai fost sincer cu tine... de ce am tupeul să-ți cer să fii sincer cu mine?!
Ești un laș, pentru că nu ți-ai clarificat sentimentele, viața, dorințele și nevoile, un laș egoist.
Când îți spun adevărul în față pretinzi că ești o victimă, când de fapt ești o canalie care mi-a distrus fiecare părticică bună din sufletul meu. Nu știu dacă o să mă vindec vreodată, dar sunt conștientă de acest lucru, încât nu-mi mai irosesc timpul cu remedii.
M-am retras într-o cășuță de lângă un lac minunat. Ador să privesc apusul... atunci când îl privesc mă gândesc la viața mea. Nu compar frumusețea apusului cu nimic din viața mea, dar ultima clipă de strălucire îmi amintește că orice început are un sfârșit, trist sau fericit. 
La apariția primelor stele îmi înfășor șalul mult mai bine de corp și intru în întunericul casei. Ciudat întunericul mă face să mă simt bine, nu mă înhibă, atâta mister se ascunde și de asemenea mă bucură faptul că nu ai reușit să mă cunoști atât de mult, încât să împărțim momente de care mă bucur de ele zi de zi. 

Regrete

Când deschid ochii dimineața sunt atât de fericită, am energie, încât as muta munții din loc, dar toată această stare de fericire se evapora de îndată ce ies în lume. Mă împiedic de resentimentele lor, de energia lor negativă, de invidie, de răutate. Nu pot lupta doar eu împotriva lor și să le arăt cât de mult mă doare indiferența lor. Cred că aș accepta mai ușor resentimentele lor, invidia, răutatea, dar nu și indiferența. Cu toții avem momente în care mintea nu mai judecă. Și se pare că indiferența lor este mai importantă decât orice prietenie, relație, chiar mai puternic decât sentimente, amintiri, timpul petrecut împreună, decât tot.
Am răbdare și accept ca timpul să-și facă treaba, dar este o risipă, trebuie să acționez fără a mai interveni alte resentimente. Se pare că reanimarea mea nu are niciun efect și pierd în fiecare zi persoane pe care le prețuiesc. Dar timpul trece și rănile nu mai dor și rămân în picioare doar pentru a fi acolo pentru persoanele care își doresc ceea ce eu am pierdut. Nu vreau să se îmbolnăvească și ei cu resentimente și banalitățile care astăzi ni se par atât de interesante. Nu știu ce se întâmplă cu cei care m-au privit cu indiferență, un lucru pot să-l clarific, am ieșit din viața lor cu gândul că e mai bine așa decât să apară situații neplăcute și nu se va mai renaște nimic între mine și ei, pentru că așa au decis.
Stau în mansarda și respir aerul rece de toamna și privesc cum cârduri de păsări ne părăsesc și se îndreaptă spre țările calde. Mă uimesc  prin loialitatea și prin unitatea lor ca familie, dacă am prețui și noi  aceste valori, cred că lucrurile ar sta altfel. Nu asta este important acum, nimic din ce ai avut nu vei mai avea și niciodată să nu crezi că totul a fost doar o risipă. 

Aripi frânte

Vine o zi în viață când soarele dispare, iar întunericul  te învăluie, astfel încât cazi în beznă și realizezi că aripile tale sunt rupte.

Încerci să vezi în aceea beznă care ți-a întunecat mintea, dar nimic. Pipăi aripile pe care nu le mai simți din cauza durerii. Câteva zile încerci să-ți tratezi rănile care încă mai dor. După o vreme începi să mergi  și pe propriile picioare, care surprinzător sunt la fel de puternice ca aripile. Timpul trece și realizezi ca nu mai visezi la ce îți dorești, ci analizezi situația în care te afli și încerci să găsești soluții pentru a recupera ce ai avut odată! Nu mai suporți să-ți plângi de milă, deoarece nimeni nu crede ce simți tu!

Sunt atâtea persoane care se joacă cu sănătatea noastră mintală, că uneori ne întrebăm care dintre noi este mai bolnav. Recurgi la tăcere și la singurătate și încerci să descurci lanțurile, ca sa știi pe care trebuie să-l distrugi... o cale lungă, dar care te maturizează atât de tare, încât uiți ce vârstă ai și simți ca ai mai multă putere și autoritate. 

În final apar zorii zilei și îți dai seama că bezna se risipește și acum e momentul să-ți întinzi aripile și să-ți iei zborul.

Soarele e atât de tandru cu rănile tale, încât ai impresia că Dumnezeu te iubește atât de mult, fiindcă aduce oameni care să-ți vindece rănile. Iubești și ai grijă de ceea ce ai acum, fără să treci prin zidul intimității; dai cât e dispus să primească cel de lângă tine, asculți așa cum te-a ascultat și pe tine, respecți și comunici.

Vezi viata cu alți ochi .