Ma gândesc la trecut, mă gândesc cât de repede a trecut timpul și realizez că așa cu timpul s-au vindecat și rănile, au rămas ca niște zgârieturi, nu dor, poate doar atunci când îmi aduc aminte de ele.
Mă gândesc la familia mea și în același timp în minte se face o legătură între copilăria mea cu cărțile scriitorului roman, Marin Preda. Îmi amintesc cum stăteam cu cărțile dumnealui în brațe și citeam fiecare cuvânt. Cel mai mult mi-au plăcut "Viața ca o pradă" și "Moromeții". Nu știu cum, dar când am citit aceste cărți m-am regăsit și eu printre provocările pe care naratorul-personaj le-a trecut.
Ficțiunea se naște din realitate, vedem tot ceea ce se petrece în jurul nostru, iar apoi luăm o bucată de hârtie și condei, redăm ceea ce vrem să transmitem sau simțim.
Nu toți avem condei, nu toți suntem apreciați pentru talentul nostru, poate că niciunul dintre noi nu are talent, poate că pe cititori îi interesează mai mult modul cum te exprimi, cu cât ei simt că ești liber în explicații, ești mai apreciat. Înțeleg că fiecare persoană are gusturi diferite și gândim diferit unii față de alții, cred că asta ne face mai speciali.
Timpul înaintează în ritmul său, iar mie nu-mi rămâne decât să mă gândesc la bătrânețe, când voi sta în scaunul-balansoar seara târziu și voi privi cerul înstelat cu aceeași patima ca atunci când eram doar o puștoaică. Vreau să fac zilnic dulciuri, ca apoi să le împart copiilor de pretutindeni, și mă voi îndrăgosti de zâmbetul fiecărui copil. Probabil voi fi o bunică cu foarte, foarte mulți nepoți!
Uneori mă gândesc ce se va întâmpla atunci când toate acestea vor trece și ele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu