Viața mea de până acum a fost ca o casă de oglinzi. Acum când îmi privesc chipul în oglindă, aceasta se sparge în mii de bucăți... Și se risipesc peste tot, în aer ca o mișcare browniană, iar apoi se lovesc de celelalte oglinzi. În piept simt aerul care apasă cu greutate, îmi dau seama că îmi dau lacrimile din cauza nodului care îl am în gât... Nu-mi mai recunosc corpul, îmi este scârbă de trupul meu, simt o mare dezamăgire... Nu înțeleg la ce mă așteptam? Doar din nisipul de la malul marii nu se ridica un cal de nisip, fiecare fluture moare sau se transformă în molie. Cât de fals pare acum totul, eu sunt vinovată de tot, eu am decis să mă ascund în aceasta casa a oglinzilor, unde razele de soare nu au pătruns niciodată, nici o stea, și nu cunoști nopțile cu lună plină pentru că nu le trăiești.
Mă învârt într-un
cerc, nu unul care să arate perfecțiunea vieții, ci într-unul al tristetei.
Uneori mă revolt de aceasta situație, încerc să sparg oglinzile din calea mea
până când mă eliberez de furie și demonii săi, iar apoi îmi dau seama că
e prea târziu ca să mai evadez din propria casa... Casa oglinzilor....
Iubirea este
singura care mă ține încă vie, pentru că aștept momentul în care ea va apărea,
iar eu mă voi dedica totalmente ei !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu