Dumnezeu a lăsat omul ca stăpân al
universului, dacă stau bine și mă gândesc, eu nu sunt stăpână pe propriul meu
univers. Uneori mă simt atât de singură și mă gândesc la oamenii pe care îi
iubesc... îi caut din priviri... Nimic!
Cine îmi spune
" buna dimineața" când mă trezesc? Cine mă alină când plâng? Cine
suferă când eu sunt distrusă? Cine râde cu mine? Cine îmi spune" la mulți
ani" sau" sunt lângă tine" când am nevoie să aud aceste cuvinte?
Cine și-ar împărți fericirea cu mine? Cine mă ține de mână la rău? Cine
știe ce gândesc? Cine mă cunoaște cu adevărat?
Cu lacrimi în ochi
dau răspunsuri la întrebări și realizez cât de egoiste sunt acele persoane...
Îmi șterg lacrimile cu podul palmei și realizez cât de visătoare sunt, visez și
cu ochii deschiși... Trebuie să învăț să fiu mai egoistă și să-mi pese mai mult
de mine, nu vreau ca ei sa mă ardă și să mă transform în scrum!
Uneori mă gândesc
unde-mi uit orgoliul și de ce nu pot sa rostesc" nu" ca și cum aș
spune" da" ? Eu nu aș putea să fiu așa de indiferentă ca ei... Mie
îmi pasă! Și sunt așa de fericită când sunt lângă ei la bine și la rău, sunt
fericită când împart cu ei amintiri, apus de soare, mireasma florilor, clătitele
de la micul dejun, fiecare ploaie și ninsoare, zâmbete... Sunt fericită să împart
totul cu ei... Ei de ce nu fac la fel ca mine? Unde sunt principiile? Iubirea?
Sentimentele nobile? Ce au făcut cu ele?
Nu mai am curaj să
înfrunt ipocrizia și să mă gândesc cât voi mai putea trăi în minciună? Eu
prefer să plec din viața lor decât să fiu prizoniera lor... DA, prefer să fiu un
prizonier care le-a dat tot și căruia nu mai rămâne nimic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu