Tic-Tac

                               M-am blocat într-o carapace. Totul e în beznă, uneori nu am aer, iar miile de gânduri zboară prin tot corpul. M-am tăiat și îmi simt sângele negru. Îmi este teamă, lacrimile îmi curg pe obraz și simt că nu mă mai pot mișca. Mi-am atins picioarele cu mâna, sunt foarte reci de aceea nici nu le mai simt. Vreau să strig, să țip, dar realizez că glasul meu  nu se aude și îmi dau seama că sunt prinsă acolo pe viață!

Nu mai am lumină, voce, nu mai sunt liberă. Închid ochii pentru un minut, iar apoi izbucnesc În plâns, mi-am amintit de clipele  în care soarele îmi săruta  fața,  iar eu închideam ochii și mă bucuram de cel mai cald sărut.

"Sunt închisă! "repet asta în gând și nimeni nu mă aude. Lacrimile au secat. Întunericul mi-a luat toate puterile și nu  mai pot sparge această carapace. Mă simt atât de slabă în fața ei.

Totul e o prostie... multă mizerie, iar eu stau în ea și nu fac nimic. Nu înțeleg la ce aștept și rabd... Prefer să stau cu ochii închiși simt că sunt liberă cel puțin sunt liberă să visez și să plâng. Îmi este foame de viață mea, trupul meu are nevoie de energie, iar sufletul de o minte sănătoasă.

Rostesc o rugăciune în gând (nu mai am glas), iar apoi îmi aud glasul și îmi simt o lacrimă pe obraz și îmi dau seama că a venit sfârșitul meu... mormântul meu este înecat  de propriile mele lacrimi, iar vântul îmi trimite primăvara petale de cireș.