NU plânge!

                     Razele soarelui se ivesc în zorii zilei. Mă trezesc, merg prin iarba plină de rouă rece, (care mă face să mă simt în siguranță), spre grădină. Petalele bujorilor cu rouă străluceau ieri, la lumina soarelui, dar acum sunt ofilite și cad una câte una. Când m-am  îndrăgostit de parfumul lor s-au ofilit.

Parfumul bujorilor mei, din gradina mea! Cât de minunate erau petalele și parfumul... eram nebună de fericire, dar m-am îndrăgostit și acum sufăr. Lacrimile se scurg pe față și cad pe petale.

Bujorii pe care îi iubeam s-au transformat în trandafiri roși. Când mă înțep într-un  spine îmi amintesc de parfumul bujorilor... de primăvara, de prima mea dragoste!

Timpul a trecut... el mi-a provocat aceste răni, dar tot el mi le vindecă! Cât aș vrea să fiu de gheață și să nu mă topesc la fiecare rază de soare  sau sentiment.

Ce rost are să iubești, să te dedici trup și suflet când în  următoarea secundă ești singur.  Îi blestemi pe cei ce se bucură de lacrimile tale. NU tu ar trebui să suferi pentru că, jucăriile vechi le împarți cu copii săraci.

Lacrimile mele au chemat ploaia... picături reci de apă au început să cadă. Am alergat spre mansardă și privesc cum ploaia îmi bate în geam și mă gândesc la cât de mult sufeream, dar cerul plânge mai tare ca mine și mă gândesc, cine l-a făcut să sufere?

Mi-am cerut iertare pentru cel care i-a greșit și am așteptat ca ploaia să se oprească. Am ieșit înapoi în gradină și am sărut petala unui trandafir. Am înțeles cerul plânge pentru toată lumea, iar noi suferim mult prea puțin pentru o înțepătură.