Azi, vreau să simt că mă atingi la fel cum o fac picăturile de ploaie.
Fereastra de la care privesc cerul aş vrea să fie un portal spre tine.
Dar se pare că visele se sparg şi rămân doar amintiri deja uitate. Totul e ca un apus, după care vă rămâne doar întunericul. Teama. Necunoscutul. Şi resentimente.
Aş vrea să spun mai multe, dar mă limitez, am făcut-o de atâtea ori, încât simt că mă repet. Nu vreau să devin o nebună tot gândindu-mă la tine şi iubirea nemuritoare din privirile noastre. Totul a fost ca o iluzie. Ca un moment de magie, de la un spectacol... ca oricare altul... cu acelaşi final, doar aplauze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu