"Fiecare este făuritorul proprie sorți."

Deseori ne întrebăm ce scop avem în viață. Ştim că realizarea acestuia preîntâmpină atât dificultăți, cât şi glorii.
Faptul că scopul nostru nu coincide cu marea majoritate nu înseamnă încheierea definitivă a existenței, dimpotrivă viața oferă soluții de ieşire.
Suntem oameni destinați şi supuşi greşelii, de aceea eu mi-am clădit propriul meu scop în funcție de cenuşa existențială, de ultima fărâmă de demnitate şi vise.
Nu-mi pasă că sunt catalogată drept o femeie fără speranță în viață, dar mereu am obținut ceea ce am vrut când şi cât am dorit, prin propriile puteri. Nu m-am plâns nimănui, pentru că am simțit că nu sunt înțeleasă.
Înțelegi atunci când respecți şi nu judeci. Şi în momentul în care ai fost supus aceleaşi greşeli.
Viața îți dă şansa să visezi şi să-ți clădeşti un scop în funcție de manifestările "gingaşe şi frumoase" ale lumii.
Nu am cunoscut rozul vieții, ci dimpotrivă m-am rătăcit printre nuanțele de gri, deci înțelege-mă!

Hai să uităm!

Azi, vreau să simt că mă atingi la fel cum o fac picăturile de ploaie.

Fereastra de la care privesc cerul aş vrea să fie un portal spre tine.

Dar se pare că visele se sparg şi rămân doar amintiri deja uitate. Totul e ca un apus, după care vă rămâne doar întunericul. Teama. Necunoscutul. Şi resentimente.

Aş vrea să spun mai multe, dar mă limitez, am făcut-o de atâtea ori, încât simt că mă repet. Nu vreau să devin o nebună tot gândindu-mă la tine şi iubirea nemuritoare din privirile noastre. Totul a fost ca o iluzie. Ca un moment de magie, de la un spectacol... ca oricare altul... cu acelaşi final, doar aplauze.

P.F. (2)

Am înțeles  că eu şi tu nu există şi am luat decizia de a-mi potoli sentimentele, visele şi speranțele. Am turnat apa rece cu care m-am îmbătat de atâtea ori peste focul inimii, dar se pare că focul  nu e stins în totalitate. Am acceptat asta.
Când simt că flăcările sunt pe cale să se extindă iar ies la o plimbare lungă, indiferent de vreme. Am început să urăsc soarele si să-mi placă zilele mohorâte şi ploioase. Iată o performanță!
Credeam că dacă fug, că dacă îmi voi schimba viața voi putea uita,  dar am omis schimbarea ce vine de acolo, din interior.
Nu reuşesc să înțeleg de ce mai eşti în mintea mea la toate încercările mele de a te uita. M-am săturat să mă gândesc la ce ai spune; la ce ai face, etc. Şi chiar dacă nu eşti cu mine, am grijă să te aduc în mintea mea şi în gânduri.
Nici inima nu poate înțelege cum poți să fii acolo, în mintea mea?
Cu inima praf, cu gândurile pline de tine, cred că am dreptul să te trimit în pustiu şi să-mi ocup timpul cu foarte multă muncă. Aşa voi reuşi să-mi ocup mintea cu ceva şi să încep ceva nou sau să dau un alt sens la ceea ce fac, decât să mă întreb de ce mai eşti în mintea mea.
Mi s-a spus că merit mai mult, dar ştiu că trebuie să lupt pentru acel cineva care nu se mulțumește doar să fie în mintea mea. Nu vreau doar o hologramă. Vreau să trăiesc în realitate!

P.S. Aş vrea să-mi reamintesc că mi-am ținut promisiunile şi fără "îți promit" şi am reuşit!

P.F. (1)

Mereu mă gândesc la noi doi şi nu ştiu ce  să spun ce suntem noi, pe ce drum mergeam... De aceea mă întreb ce e de făcut? Să am răbdare, timpul va aduce surprize, la un moment dat. Să îl las pe el să aleagă? Niciodată nu m-am gândit  că voi ajunge aşa.

În sfârşit asta a fost marea mea poveste de dragoste, îmi doream ca el să fie numai al meu, să avem aceleaşi sentimente şi vise, dar de fiecare dată am simțit numai dezamăgire. M-am obişnuit să îl privesc cu alte femei, evitându-mă, ca apoi să mă urăsc pe mine, să-mi doresc să-i scot ochii, pentru că niciodată nu observa privirea mea asupra lui. Trist...

Dacă ar fi ştiut că ori de câte ori închideam ochii, îl visam, iar a doua zi aşteptam la o minune. Iluzii...

Mereu am fugit din calea lui ori de câte ori era cu altcineva, numai ca să nu-mi mai fac inimă rea. Şi cu ce m-a ajutat? 

Cu nimic...

Aş vrea să îl uit, dar este atât de dificil, deoarece mai mereu trebuie ca un tip să îmi amintească de el. Mă simt atât de oribil. 

Chiar dacă m-am îmbătat de fiecare dată cu apă rece, inima mea nu vrea să înțeleagă că nu va primi ceea ce ea dă. Sau poate că dau prea mult şi aspir la prea puțin...

Atunci spune-mi cu ce greşesc?

Doar afară plouă?

Îmi este atât de greu să cred că am pierdut. Eu plâng, iar tu îți etalezi zâmbetul. 

Am înțeles că nu pot fi cea mai bună  alegere mereu şi pentru oricine, dar mi-am dorit asta atât de mult şi am încercat de fiecare dată se dau tot ce e mai bun din mine. Şi am ajuns aici... 

Aş vrea să ştiu unde am greşit ca să doară, încât să mi te scot din cap şi apoi să-mi pot trăi viața după bunul plac, fără să-mi pese de ce spun cei din jur, atâta cât eu mă simt bine.

De ar fi aşa de uşor, simt că e datoria mea să joc în continuare, până când timpul va decide. M-am hotărât să mă las târâtă în noroi, nu mă ating acele cuvinte, pentru că sunt sătulă de aceleaşi replici. De faptul că au fost numai speranțe moarte. 

Din tot ceea ce am trăit, am rămas cu fantoma unui trecut, care atunci îl adoram şi îmi doream că fiecare clipă să fie o eternitate, dar acum când rănile sunt deschise clipa mi se pare o eternitate şi aş vrea să dau timpul înapoi să repar totul.

Ploaia  îmi bate în geam şi intensifică starea de tristețe, pe care am capturat-o în mine şi desenez fețe fericite pe sticla geamului de la mansardă...