Obosită este cuvântul care ascunde toate dezamăgirile, lacrimile, neîncrederea, lipsa de curaj. Uneori îmi vine să strig în gura mare ce simt, dar nu e așa de ușor, cuvintele se opresc, lăsându-mă fără aer și cu o mulțime de îndoieli.
Azi pare o zi ca oricare alta, dar e ceva care îmi șoptește că azi va fi diferit. Nu prea cred, oamenii nu se schimbă peste noapte. Azi am ratat răsăritul soarelui.
Ziua se trece așa de repede, încât simt că o oră a devenit o clipă, lucrurile fără viață, datorită amintirilor. Poate că ziua asta nu e chiar una obișnuită.
La lăsarea întunericului revin acasă, ceva nu e în regulă, dar nu știu ce. Încerc să mă liniștesc, inutil. Mă simt ciudat, aș vrea să vină cineva, sau nu chiar orișicine. Aș vrea să vorbim, aș vrea să-mi descarc sufletul, aș vrea să plâng în brațele tale, aș vrea vrea să fiu din nou liberă, ca să te pot privi în ochi.
Cred că înnebunesc, reușesc să duc la bun sfârșit rutina de seară, observ că timpul trece la fel de repede, întrebându-mă dacă e ceva în neregulă cu mine, de obicei nu îmi ia atâta timp. Trec peste problema timpului, mă bag în pat, simt cum mă topesc și cad într-un somn magic.
Dimineața asta iar am ratat răsăritul, cred că de acum voi folosi alarma ceasului. După rutina de dimineață, merg spre bucătărie, din prag simt aroma de cafea și apoi îi văd chipul. Rămân împietrită și imaginea nu mai e la fel de clară, fiindcă lacrimile încep să-mi cad. Nu reușesc să le stăpânesc. Mă simt atât de prost, aș fi vrut să ne întâlnim altfel, gândurile se opresc când ridic privirea și apoi observ că privirile noastre se întâlnesc, îmi dau seama că e lângă mine. Aș vrea să fug, dar ceva mă ține locului. Deodată simt nevoia de a-l lua în brațe, prind curaj și observ că îmi răspunde. Lacrimile nu îmi mai curg, mă simt mai încrezătoare și îi zâmbesc. Mâinile se unesc, ne privim multă vreme de parcă cuvintele au dispărut. Mă simt așa de bine și aș vrea ca momentul ăsta să dureze o veșnicie. Știu că va veni și ziua când va trebui să vorbim serios. Aș vrea ca ziua aia să fie azi, nu mai vreau să pierd din nou, nu mai vreau sufăr, să plâng, să mă simt inutilă, inferioară. Apoi îmi dau seama că eu aș vrea să reacționeze în favoarea mea și singura cale ca să aflu și să scap de îndoială e să să spun adevărul.
Îi strâng mâna ca să-l fac atent, îmi fixez privirea într-un colț și încep să spun povestea, pe care mi-o imaginam spunând-o de atâtea ori.
Când termin îmi retrag mâna dintr-a lui și aștept să aud ușa închizându-se, dar e încă lângă mine, mă strânge în brațe. Simt că ceva s-a schimbat. Iar apoi îmi spune că și-a dat seama că a greșit mai mult ca mine și că va veni și ziua când va vorbi serios.
Am rămas uimită, se pare că durerea ne-a unit, ne-a făcut să conștientizăm de sentimente, de compromisuri și de viața care o ducem separat, gândindu-ne la ce face celălalt și dorindu-ne ca ziua de mâine să fie a noastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu