Bâlciul durerii

Durerea obsedează, fiindcă mereu trăim cu speranța.

Clipele trec, mii de gânduri, scuze, lacrimi și abia după începem să acceptăm adevărul.

Am simțit că iubirea m-a trimis în infern și așteptam un semn, un cuvânt, orice, numai ca să evadez. De aceea am fugit.

Regret așa de mult că am lăsat să treacă timpul.

E așa de greu să accepți și să te ridici din nou. Chiar dacă nu ai motive, găsești altele. Eu nu am avut niciunul, dar nu am mai vrut să stau să plâng, așa că încetul cu încetul am început să-mi mai revin.

Aș vrea să uit, dar uitarea nu vine ori de câte ori ai nevoie, cere și ea timp și antrenament.

Durerea construiește un zid între persoana care ești și cea care vrei să devii. Lași eul tău undeva ascuns, încât nu mai faci distincția între ceea ce ai fost și ce ai ajuns.

Nu îți amintești de tu cel de dinainte, pentru că durerea a pus stăpânire pe amintiri.

Amintiri care dor când îți dai seama că minciuna le-a făcut speciale. 

Toate clipele frumoase sunt umbra unor minciuni. Te întrebi ce faci?

Eu am plâns, și când am plâns m-am descărcat- mi-am spălat amintirile... Și pentru o perioadă am preferat să fiu singură, ca să analizez viața... viața mea...

Nu știu dacă m-a ajutat prea mult acest lucru, dar mi-am amintit atâtea lucruri și mi-am dat seama că am contribuit și eu. Am fost complice fără  să-mi dau seama, fără să știu că mă pot apăra sau  îndrepta.

Aș vrea să simt că sunt liberă, dar durerea mă manipulează, mă face să-mi corectez, să-mi perfecționez comportamentul, limbajul, gesturile, tic-urile, totul. Un robot manevrat de durere.

Uneori când privești în ochii oamenilor vezi mai multe lucruri. 

Înțelegi și nu judeci.

Îmi pare atât de rău că a trebuit să-mi ia atât de mult ca să învăț acest lucru, și îmi pare rău că m-am lăsat pe mâna unor copii ca să devin și eu una, când puteam să fiu ca acum originală și sinceră.

Regret...

  

Just in love

Summertimes...

Stau pe marginea lacului și admir minunatul peisaj plin cu flori de nuferi.

Ciclul naturii seamănă cu viața omului, toate se întâmplă cu un scop și au un rezultat final pe măsură.

Zâmbesc la apariția unor berze. Când își dau seama de prezența mea își iau zborul, lăsând în urma lor niște cerculețe în apă.

Micul tablou îmi amintește de mine. Mereu mi-am dorit să fiu liberă, ca atare am luptat când a fost cazul pentru a-mi dobândi dreptul de a mă simți liberă.

Nu am vrut să frâng inimi, dar vreau să fiu liberă când iubesc, să fiu liberă să-mi arăt sentimentele, să zâmbesc, să strig că iubesc.

Dar relațiile pe care aș fi putut să le am se dovedeau ca niște închisori pentru mine, fiindcă stilul meu direct și puțin enigmatic nu place oricui, așa că am fugit de la detenție pentru libertate!

Relație nu înseamnă doar să faci numai ce-ți place ție, ci să împletești lumea ta de cealaltă și să creezi un mic univers pentru voi. Să oferi și să ceri când simți că ceva nu e în neregulă.

Așa că decât să am un triunghi sau un pătrat amoros am preferat să aștept ziua cea mare. Nu vreau geometrie în iubire.

Se pare că zborul berzelor a adus aproape de mal un nufăr.

M-am ridicat din locul meu și m-am apropiat de mal ca să iau nufărul. Azi am primit un mic cadou.

Ajung acasă, urc în mansardă și pun nufărul într-un bol plin cu apă.

În pragul ușii apare el. Când îi văd umbra, mă întorc spre el și îi zâmbesc, apoi încep să-i povestesc că azi la lac berzele mi-au dat acest nufăr minunat.

Nufărul acela a apărut așa din senin, dar am simțit că e destinat să fie al meu. Așa cum și El a apărut când mă resemnasem cu ideea că voi fi singură încă o perioadă mai lungă, ce-i drept.

A meritat să am răbdare, am avut timp să mai visez, să mă mai maturizez și să-mi fac curățenie printre gânduri, ca acum să pot elibera iubirea.

Tăceri

Obosită este cuvântul care ascunde toate dezamăgirile, lacrimile, neîncrederea, lipsa de curaj. Uneori îmi vine să strig în gura mare ce simt, dar nu e așa de ușor, cuvintele se opresc, lăsându-mă fără aer și cu o mulțime de îndoieli.

Azi pare o zi ca oricare alta, dar e ceva care îmi șoptește că azi va fi diferit. Nu prea cred, oamenii nu se schimbă peste noapte. Azi am ratat răsăritul soarelui.

Ziua se trece așa de repede, încât simt că o oră a devenit o clipă, lucrurile fără viață, datorită amintirilor. Poate că ziua asta nu e chiar una obișnuită.

La lăsarea întunericului revin acasă, ceva  nu e în regulă, dar nu știu ce. Încerc să mă liniștesc, inutil. Mă simt ciudat, aș vrea să vină cineva, sau nu chiar orișicine. Aș vrea să vorbim, aș vrea să-mi descarc sufletul, aș vrea să plâng în brațele tale, aș vrea vrea să fiu din nou liberă, ca să te pot privi în ochi.

Cred că înnebunesc, reușesc să duc la bun sfârșit rutina de seară, observ că timpul trece la fel de repede, întrebându-mă dacă e ceva în neregulă cu mine, de obicei nu îmi ia atâta timp. Trec peste problema timpului, mă bag în pat, simt cum mă topesc și cad într-un somn magic.

Dimineața asta iar am ratat răsăritul, cred că de acum voi folosi alarma ceasului. După rutina de dimineață, merg spre bucătărie, din prag simt aroma de cafea și apoi îi văd chipul. Rămân împietrită și imaginea nu mai e la fel de clară, fiindcă lacrimile încep să-mi cad. Nu reușesc să le stăpânesc. Mă simt atât de prost, aș fi vrut să ne întâlnim altfel, gândurile se opresc când ridic privirea și apoi observ că privirile noastre se întâlnesc, îmi dau seama că e lângă mine. Aș vrea să fug, dar ceva mă ține locului. Deodată simt nevoia de a-l lua în brațe, prind curaj și observ că îmi răspunde. Lacrimile nu îmi mai curg, mă simt mai încrezătoare și îi zâmbesc. Mâinile se unesc, ne privim multă vreme de parcă cuvintele au dispărut. Mă simt așa de bine și aș vrea ca momentul ăsta să dureze o veșnicie. Știu că va veni și ziua când va trebui să vorbim serios. Aș vrea ca ziua aia să fie azi, nu mai vreau să pierd din nou, nu mai vreau sufăr, să plâng, să mă simt inutilă, inferioară. Apoi îmi dau seama că eu aș vrea să reacționeze în favoarea mea și singura cale ca să aflu și să scap de îndoială e să să spun adevărul. 

Îi strâng mâna ca să-l fac atent, îmi fixez privirea într-un colț și încep să spun povestea, pe care mi-o imaginam spunând-o de atâtea ori.

Când termin îmi retrag mâna dintr-a lui și aștept  să aud ușa închizându-se, dar e încă lângă mine, mă strânge în brațe. Simt că ceva s-a schimbat. Iar apoi îmi spune că și-a dat seama că a greșit mai mult ca mine și că va veni și ziua când va vorbi serios.

Am rămas uimită, se pare că durerea ne-a unit, ne-a făcut să conștientizăm de sentimente, de compromisuri și de viața care o ducem separat, gândindu-ne la ce face celălalt și dorindu-ne ca ziua de mâine să fie a noastră.