Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât încep să te urăsc și aș vrea să te uit.
Am învățat că fiecare dintre noi avem un loc special, pe care îl împărțim cu cineva special.
Și cred că tu nu ești acel cineva special și nu ne-am construit niciun loc special... Oare de ce?
Credeam că dacă ești liber să faci orice, ești fericit, dar nu aparții nimănui care să-i poți spune " Te iubesc " sau măcar un " Pe curând " .
Chiar dacă pentru lume și pentru tine par fericită și zâmbăreață, în mintea și sufletul meu se dau lupte crâncene. Uneori îmi este frică că masca o să cadă, iar eu nu voi fi pregătită să strig tare că îmi este teamă de iubire și că de la tine am învățat să mint cu zâmbetul pe față, să mint...
Din iubirea noastră a rămas doar praful unor cuvinte, doar ele mai amăgeau lumea că suntem bine.
Praf, pe care l-am lăsat neșters, cu speranța că într-o zi... o să iubești, o să mă ți în brațe, o să-mi alinți buzele, o sa-mi încălzești inima.
Vreau sa-ți spun că iubirea nu stă numai într-un praf de cuvinte. La început când ne-am întâlnit m-ai făcut să cred că totul se întâmplă cu un scop și eram fericită că ne puteam dărui unuia altuia dovezi de iubire. Ele existau doar în mintea mea, pentru că când eram cu tine uitam de mine, uitam de tot, uitam chiar și să mai respir și când priveam în ochii tăi nu vedeam nicio emoție. Când nu îmbrățișam nu auzeam că-ți bate inima din cauza emoțiilor.
Și te întreb de ce te mulțumești doar cu jumătăți, de ce preferi doar praful unor cuvinte?
Dacă nu mă iubești, de ce mă faci să te iubesc și apoi mă părăsești? De ce cultivi iubire dacă nu mai culegi roadele?
De ce rămân doar cu un praf de cuvinte, dintr-o iubire care credeam că e unică?
De ce mai ești aici și mă privești? De ce nu vrei să pleci pentru totdeauna? De ce nu pleci, ce te mai reține acum?
Nu înțelegi că acum își pierzi timpul, caută-ți drumul în alt loc...