NU plânge!

                     Razele soarelui se ivesc în zorii zilei. Mă trezesc, merg prin iarba plină de rouă rece, (care mă face să mă simt în siguranță), spre grădină. Petalele bujorilor cu rouă străluceau ieri, la lumina soarelui, dar acum sunt ofilite și cad una câte una. Când m-am  îndrăgostit de parfumul lor s-au ofilit.

Parfumul bujorilor mei, din gradina mea! Cât de minunate erau petalele și parfumul... eram nebună de fericire, dar m-am îndrăgostit și acum sufăr. Lacrimile se scurg pe față și cad pe petale.

Bujorii pe care îi iubeam s-au transformat în trandafiri roși. Când mă înțep într-un  spine îmi amintesc de parfumul bujorilor... de primăvara, de prima mea dragoste!

Timpul a trecut... el mi-a provocat aceste răni, dar tot el mi le vindecă! Cât aș vrea să fiu de gheață și să nu mă topesc la fiecare rază de soare  sau sentiment.

Ce rost are să iubești, să te dedici trup și suflet când în  următoarea secundă ești singur.  Îi blestemi pe cei ce se bucură de lacrimile tale. NU tu ar trebui să suferi pentru că, jucăriile vechi le împarți cu copii săraci.

Lacrimile mele au chemat ploaia... picături reci de apă au început să cadă. Am alergat spre mansardă și privesc cum ploaia îmi bate în geam și mă gândesc la cât de mult sufeream, dar cerul plânge mai tare ca mine și mă gândesc, cine l-a făcut să sufere?

Mi-am cerut iertare pentru cel care i-a greșit și am așteptat ca ploaia să se oprească. Am ieșit înapoi în gradină și am sărut petala unui trandafir. Am înțeles cerul plânge pentru toată lumea, iar noi suferim mult prea puțin pentru o înțepătură.

Tic-Tac

                               M-am blocat într-o carapace. Totul e în beznă, uneori nu am aer, iar miile de gânduri zboară prin tot corpul. M-am tăiat și îmi simt sângele negru. Îmi este teamă, lacrimile îmi curg pe obraz și simt că nu mă mai pot mișca. Mi-am atins picioarele cu mâna, sunt foarte reci de aceea nici nu le mai simt. Vreau să strig, să țip, dar realizez că glasul meu  nu se aude și îmi dau seama că sunt prinsă acolo pe viață!

Nu mai am lumină, voce, nu mai sunt liberă. Închid ochii pentru un minut, iar apoi izbucnesc În plâns, mi-am amintit de clipele  în care soarele îmi săruta  fața,  iar eu închideam ochii și mă bucuram de cel mai cald sărut.

"Sunt închisă! "repet asta în gând și nimeni nu mă aude. Lacrimile au secat. Întunericul mi-a luat toate puterile și nu  mai pot sparge această carapace. Mă simt atât de slabă în fața ei.

Totul e o prostie... multă mizerie, iar eu stau în ea și nu fac nimic. Nu înțeleg la ce aștept și rabd... Prefer să stau cu ochii închiși simt că sunt liberă cel puțin sunt liberă să visez și să plâng. Îmi este foame de viață mea, trupul meu are nevoie de energie, iar sufletul de o minte sănătoasă.

Rostesc o rugăciune în gând (nu mai am glas), iar apoi îmi aud glasul și îmi simt o lacrimă pe obraz și îmi dau seama că a venit sfârșitul meu... mormântul meu este înecat  de propriile mele lacrimi, iar vântul îmi trimite primăvara petale de cireș.