Prima dată când nu pot citi, din cauza supărării. Stau cu căștile în urechi și îmi mușc buza, nasul îmi curge și mă abțin să nu plâng.
Vreau să fiu de partea binelui și să apăr oamenii care au suferit cu adevărat și s-au săturat de plâns... În secolul XXI femeia nu mai reprezintă nimic, dar Doamne aș vrea să Te întreb: "De ce ai făcut-o din coasta lui Adam ca să fie călcată în picioare? " Și eu sunt "o femeie în viitor" și nu vreau să sufăr, să plâng, să fiu umilită și bătută pentru orgoliul sau beția masculului. Perfecțiunea nu am întâlnit-o nicăieri, dar nu-și dorește nimeni să o dobândească pentru că... suntem oameni... o scuză penibilă.
Puține doamne s-au iubit pe sine... vreau și eu să fiu egoistă, în raport cu lumea și nu reprezint nimic pentru ei. Nu vreau să cunosc prețul succesului pe baza altuia. Dacă nu visezi nu ești om, visele îți dau viață, te ambiționează și te fac să zbori până la cer și înapoi.
Din nefericire nimeni nu-mi împărtășește aceleași sinceritate, colaborez cu sentimente și primesc superficialitate. Câteodată aș vrea să scuip viața ochi! Când sunt tristă închid ochii și văd zâmbetul mamei și apoi plâng pentru că nu e lângă mine. Prețuiesc orice cuvânt care mi-l amintesc de la ea. Aș vrea să zbor până la ea, nu pot, în schimb urc o scara din lacrimi până la ea, la fotografia ei. Până și fotografia îmi spune: "Fii tare! " Nu mai îndrăznesc să mă mai uit la nicio fotografie... am izbucnit în plâns și mi-am dat seama că nu sunt așa de puternică ca mama... mama mea!
SOLO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu