Vise spulberate

Ajungem în momentul când coborâm cu picioarele pe pământ şi privim spre înaltul cerului şi ne întrebăm dacă vom mai ajunge iar acolo. Suntem părăsiți de copilărie, fără arma naivității, trăim la rece!
Clădim vise, apoi le ascundem până în momentul când reuşim să le eliberăm din colivie sau le spulberăm.
Toți avem câte un vis ideal pe care nu am reuşit niciodată să-l dobândim. Şi eu mi-am dorit să devin pilot. M-am imaginat de atâtea ori zburând printre nori, conducându-mi perechea de aripi, ce mă ancora departe de problemele terestre. Aş fi fost un înger mascat, dar îngerului nu i s-au dat aripile pe care şi le dorea.
M-a durut mult nerealizarea visului meu. Mereu mă blocam la vederea unui avion ce îşi urma traiectoria pe înaltul cerului şi mă întrebam cum ar fi fost dacă eu aş fi acolo în acel moment acolo, apoi îmi înghițeam lacrimile, pentru că eu eram vinovată... renunțasem prea uşor.
Brusc am realizat că durerea trecuse mai repede decât mă aşteptasem, numai că eu îmi blocasem gândurile asupra nereuşitei. Vedeam numai ceea ce mă setasem să văd. Am descoperit că dacă vrei eşti pregătit în orice moment. Când gândeşti pozitiv oferi siguranță şi garanție prin ceea ce doreşti să faci şi ceea ce ai realizat. Când te împaci cu viața ta bună sau rea, totul pare mai uşor şi realizezi cât de mult contribui şi tu la realizarea propriului noroc.
Ca şi mine ajungi la concluzia că ți-ai spulberat de unul singur propriile vise, fiindcă te-ai lăsat înecat într-o mare de neîncredere, îndoială şi nesiguranță, dar pe fiecare mare există câte un salvamar, aşa că atrage-i atenția pentru a ajunge la timp spre tine.

Dragostea nu-i de mine

M-am întors înapoi la căsuța ascunsă printre verdele crud. Îmi era atât de dor de tot ce e aici.
Am intrat în căsuță, scufundă în acelaşi întuneric mitic, am urcat în mansardă şi m-am plimbat prin  fiecare colțişor. Am ajuns în dreptul geamului, geam în care am văzut atâția zori de zi, dar şi apusuri, şi o sumedenie de picături de ploaie care mi-au bătut la geam. Iar dincolo de sticla transparentă este un peisaj superb. După un tur al casei, ies afară, spre poteca ce duce spre lac. În perioada asta, lacul este înghețat şi lipsit de viață, fără nuferi, fără speranțe.
Observ aleea ce duce spre pădure, aşa că pornesc într-acolo ca în vremurile bune.
Mă plimb o vreme, iar apoi revin la gândurile mele de odinioară. Mă gândesc iar la toate lucrurile acelea şi brusc mă trezesc că mă gândesc la mine, când eram în copilărie. Mereu am fost o realistă, nu am visat niciodată la Făt-Frumos sau să mă gândesc la nunta mea, la alai, rochie de mireasă. Singurul gând a fost că mi-aş dori trei băieți cu ochii negri, la fel ca reginele din basmele citite de mine. Nimic mai mult, niciun plan de familie, cum se gândesc unele din noi.
Eu mereu mi-am dorit să fiu smart şi să fiu liberă. M-am ambiționat, ca să reuşesc să fac ceva cu viața mea, să dau sens la tot ceea ce vreau să fac, să devin.
De mică mi-a plăcut să fiu independentă, încât mi-a fost uşor să adopt acest stil, iar apoi când am mai crescut am văzut şi ce se întâmplă prin culisele oamenilor din jurul meu, am depistat greşelile lor şi mi-am propus să nu repet aceleaşi greşeli. Iar acum sunt ceea ce am educat la mine.
Aşa că am o viață ordonată. Nu regret faptul că nu am trăit nicio idilă sau vreo poveste siropoasă de iubire, ştiu că nu aş fi gustat din ea, pentru că eu mereu mi-am dorit cu totul altceva.

Diagnostic: dragostea nu-i de mine.;)

Dear Love,

Stau în mansardă şi mă gândeam la tine, la acel el. Dar care nu mai e. Îl aştept mereu la geam, privesc apusul, dar el nu mai apare.
Mereu voi fi cea care observă, analizează şi tace. Voi aştepta mereu ochii care mă vor căuta în mulțime, zâmbetul cald care ar topi chiar şi soarele, strângerea de mână care să mă aducă cu picioarele pe pământ.
Nu m-ar mulțumi lucrurile şi vorbele, pentru că din toate acestea rămân doar amintirile. Eu vreau să trăiesc o poveste. Aş vrea să ajungem la stele , într-o bună zi şi să nu mai spun despre noi că a fost un el şi o proastă, adică eu.
Eşti aproape, dar departe. Uneori mi-aş dori ca vântul care hoinăreşte la geamul mansardei mele să fii tu, dar  nu e. Luna care mă veghează seară de seară când scriu să fii tu, dar nu eşti. Când privesc stelele mi-ar plăcea să-ți văd ochii, dar nu-i văd.
Privesc în jur şi ştiu că nu am câştigat războiul, că soarele doar a apus şi mâine în zori va răsări iar şi că va fi diferit față de cel de azi şi de zilele trecute. Ştiu că nu am promisiuni de la tine, pentru că tu eşti printre alte stele, în alte locuri, printre alți ochi, alte cuvinte dulci. Mult prea departe...

Şi totuşi, unde eşti my Love?