"Învață de la soare cum trebuie s-apui"

Mereu am visat că voi avea un zbor uşor, că nu voi şti ceea e aia decădere decât în ziua când nu voi mai fi.
Am fost mulțumită de fiecare victorie de-a mea, încât nu ştiam cum mai este gustul eşecului. Astfel mi-am hrănit orgoliul cu ele, iar acum când aripile mi s-au frânt, am simțit că totul s-a destrămat. Problema e că nu pot accepta, fiind de asemenea conştientă de faptul că îmi fac rău. Amintirea încă e vie în mintea mea şi apare mereu şi înăbuşă fiecare fărâmă de speranță, de acceptare. În final obosesc să mă tot gândesc. Dar orgoliul, revolta, stresul, regretul încă  sunt prezente.
Ştiu că îmi voi reveni mai devreme sau mai târziu şi voi recupera ce am pierdut ieri.

" It's not a bird, not a plane/ It's my heart... "

Sunt tristă.
Obosită.
Încă o dată mă las purtată de sentimente şi cedez. De câte ori am jurat că nu mai vărs o lacrimă şi iată-mă plângând din nou.
Am preferat să mă mint că sunt puternică, că totul va fi bine, să-mi imaginez că mereu vei fi cu mine, că te gândeşti la mine la fel de mult ca... laşa de mine.

Câteodată nici nu ştiu ce vreau...

Sunt uimită de tot ce e în jurul meu şi singura  mea evadare e fuga şi izolarea.

Mereu  am căutat un cer şi pentru steaua mea, dar se pare că va fi doar o stea căzătoare. Se va mulțumi să ajungă pe cer, să privească şi apoi  să cadă.

Aşa că, inimă taci şi suferă!