Totul pare pustiu, dar aud voci care îmi spun că au încredere în mine, altele îmi reproșează și îmi adresează cuvinte urâte.
Niciodată nu mi-am dorit să fiu cea mai bună, am vrut să fiu împăcată cu mine.
Făcând această plimbare pe plajă observ forța și nervozitatea valurilor, cum înghit malul și apoi îl lasă plin de alge, scoici sau diferite resturi, precum cuvintele urâte.
Mă îndepărtez de mal și urc pe deal, mă așez și privesc cerul care este înnourat, dar nu îmi creează o stare de disconfort, ba din contra îmi amintesc de ochii mei plini de lacrimi și de zâmbetul fals pe care îl afișam, doar pentru mine, fiindcă îmi doream să mai simt și altceva decât pesimism.
Îmi continui plimbarea, ajung în parc, e pustiu la fel că viața mea. Azi observ că este toamnă, frunzele cad lin, parcă dansând. În curând va fi ziua mea.
Lucrurile nu au stat niciodată pe loc, ele și-au continuat cursul, nimeni nu a așteptat ca să te ridici, timpul a avut destulă răbdare și ți-a întins mâna ca să te ridici și să poți să schimbi totul după bunul plac, deoarece schimbările aduc cu ele un nou început, o nouă viață fără mulțimea care a distrus lumea ta.
Resentimentele nu-și mai au rostul, când dorești să începi ceva nou lași totul în urmă, fără sentimente inutile care ne complică în continuare existența.
Trebuie să trăiești așa cum simți, nu să-ți impui să o faci, nu mai are același farmec.
Nu mai are niciun rost, crede-mă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu