Toată viața m-am lăsat purtată de sentimente până când a venit ziua în care mi-am învățat lecția, și azi ca și atunci începe să se repete aceeași istorie, nu vreau ca ea să iasă la suprafață, nu-mi mai doresc să-mi exprim sentimente.
Azi... ai plecat și tu... aceeași dezamăgire.
Ne-am luat rămas-bun cu zâmbetul pe față și în timp ce mă îndepărtam ochii mi s-au umplut de lacrimi și peisajul de toamnă pe care îl admiram în fiecare zi, azi nu mai reprezintă nimic, nu mai are farmec. Totul e pierdut!
Azi plâng și mă gândesc de ce caut să găsesc o scuză la tot ce s-a întâmplat, încerc să te întorc din drum? Nu înțeleg ce vreau... Las gândurile la o parte și încep să plâng.
Aș vrea ca mâine să plângi la fel de mult ca mine! Dar îmi dau seama că e prea târziu... Ne-am uitat! Am uitat...
...Am uitat să mai zâmbesc, am uitat ce este aia fericire, fiindcă mereu m-am ciocnit doar de dezamăgiri, eșecuri și am învățat să pierd. De fiecare dată când am pierdut în viață mi-am dat seama că niciodată nu mi-a aparținut, ci doar m-a împrumutat pentru o vreme.
... "o vreme" nu înseamnă "pentru totdeauna".
Mi-aș fi dorit ca toamna asta să fie altfel, dar nu e. De ce trebuie să fiu o persoana pesimistă?
Acum, când îmi amintesc de mine din trecut înțeleg ce simțeam atunci, dar acum îmi dau seama cât de norocoasă am fost că am avut putere de a repara răul pe care mi l-am făcut, că nu sunt o persoana rea, că acum pot zâmbi, pot să fiu eu. Am avut putere să iert și nu am făcut-o din obligație, am iertat pentru că așa am simțit că ar face un om când se maturizează și și-a învățat lecția. Este o felie de viață foarte importantă, dacă ai reușit s-o mănânci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu